Două zile în Manchester

O călătorie cu trenul de două ore jumate desparte orașul lui Oasis de Londra. De altfel tot atât faci și până la Liverpool, care este foarte aproape de Manchester. Orașul m-a întâmpinat cu ceva manifestații ale unor dude. Nu mă interesa care era problema lor, așa că m-am pus pe colindat. Două ore mai târziu aveam senzația că văzusem aproape tot. 

Evident, orașul se face la picior, nu ai nevoie de transport în comun. Am remarcat că aici tramvaiul e la putere și l-am folosit numai când m-am dus la Old Trafford, care e relativ departe de centru. Spre deosebire de Liverpool, unde n-am văzut deloc negri, aici dădeai la tot pasul de dudet, arăbet și în general mulți low-lifers și dubioși. Asta e viața, la fel e și prin Londra. Am auzit și vorbindu-se românește de vreo două ori; normal, românul e peste tot.


Chestii mișto de vizitat? Hm, nu prea am ce menționa. M-a frapat oarecum faptul că nu găseai nimic legat de Oasis. De exemplu în Liverpool totul mustește a The Beatles, de la statui la baruri tematice, chitariști pe stradă, muzee și suveniruri. În Manchester nu am văzut absolut nimic Oasis related, în afara unor obiective la care am mers eu chitit știind că acolo fie a locuit Noel, fie era un magazin de discuri pe care membrii trupei îl frecventau etc. Și da, Oasis poate că nu se compară cu Beatles, dar pe cifre asta a fost trupa cu cel mai mare impact în UK de la Beatles încoace. În fine.

Un alt lucru care m-a frapat au fost clădirile dărăpănate sau de-a dreptul părăsite, ca de după război, cu buruieni și pomi crescuți prin ele, multe la număr, aflate prin zonele centrale. Și fațadele vechi, dezolante, care îți lăsau impresia că timpul a cam stat în loc. Pe de altă parte poate că n-ar trebui să lăsăm aparențele să ne influnțeze: am dat peste o știre care spunea că orașul se dezvoltă foarte mult la ora actuală (de ex. numărul de new jobs pe care Manchester îl oferă ar fi peste cel din Paris).

Am vizitat un muzeu de fotbal aflat într-o clădire futuristică  (uite asta din poză) și am aflat că ar fi cel mai tare muzeu de gen din lume. Cum altfel? Ați remarcat că fiecare oraș pe care-l vizitați are o chestie care e cea mai mare sau mai tare de pe planetă? Nici Manchester nu putea face excepție. La Teatrul Viselor am fost un pic dezamăgit de organizare: cică le căzuse sistemul și inițial nu am putut plăti cu cardul - ne-au plimbat pe la diverse etaje până când s-a rezolvat problema, iar în timpul ăsta o indiancă din staff râdea ca proasta, pe ideea "ghinion, nu ne merge sistemul, ce să facem?". Stadionul însă merită vizitat.



La Etihad n-am ajuns că era prea multă alergătură, bașca faptul că nu se compară ca brand cu United. Una peste alta Manchester mi s-a părut destul de mult sub Liverpool și este practic primul oraș din UK pe care-l vizitez și nu simt nevoia (sau simpla plăcere) de a-l mai revedea în viața asta. Pare lipsit de un vibe anume și de charm. Mi-am petrecut ultimele ore ale vizitei frecând menta printr-un local și într-un mall. Vă las acum cu niște poze.








În jurul acestei clădiri este construit cel mai mare mall din
oraș. Aici a avut loc un atentat IRA în timpul Euro '96, soldat
din fericire fără victime.







Aceasta este clădirea în care a locuit Noel Gallagher la
începutul anilor '90. Este celebru faptul că pe o canapea din
acest apartament el a compus pe o chitară acustică marile hituri
de pe primele două albume Oasis.  




Manchester Arena - aici a avut loc tragicul atentat terorist
din urmă cu doi ani. 


Un magazin de discuri de unde se aprovizionau pe vremuri
băieții de la Oasis. Mai sus vedeți strada pe care se află magazinul,
unde există de asemenea diverse pubs în care trupa concerta
în anii de început. 

Fair enough!
Cea mai tare chestie de la muzeul fotbalului din centrul orașului.





The North Stand of Old Trafford - botezat Sir Alex Ferguson:
poate găzdui 26.000 de spectatori. 






Comments

Popular posts from this blog

Ce trebuie să faci și ce trebuie să eviți atunci când ești părăsit

Aerosinuzita (sau cum îți crapă capul înainte de aterizare)

Early Signs of a Midlife Crisis: Mi-am luat PlayStation