Sunday, 30 December 2018

Cum am regăsit România după 2 ani

Atunci când abia dacă luam în calcul ideea emigrării n-aș fi crezut că voi sta departe de țară perioade atât de lungi de timp. Și uite că până acum dădusem pe acasă doar de 3 ori în ultimii 4 ani, ultima oară în decembrie 2016. Chiar era cazul să-mi revăd tărâmul natal și să petrec Crăciunul acasă. 

România m-a așteptat cu ger și îngheț, noțiuni aproape inexistente în Londra și motive pentru care, așa cum am spus de multe ori, prefer vremea din insulă (de altfel, ca român e chiar hilar să te plângi de vremea din Londra). Intrasem deja un pic în atmosfera balcanică chiar pe Heathrow, atunci când câțiva români de-ai mei au iscat o ceartă în avion din motive de bagaje și lipsă de loc (pentru că unul dintre ei avea vreo 4 bagaje de mână, dragul de el).

Apoi chiar a doua zi a trebuit să dăm o fugă la notariat (yay) și acolo am avut parte de o porție de Românie autentică. Biroul era plin cu țoape plictisite și incompetente: una trăgea nonșalant din țigara electronică, alta urla, una era nervoasă, alta ne-a greșit documentele pentru că nu era în stare să redacteze un text banal. Și uite așa m-am delectat cu aceste minunății timp de vreo două ore.

Abia așteptam să revin acasă, unde am dat de Gigi Becali la TV, la fel de prezent pe toate canalele ca întotdeauna. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Pe burtiera Digi24 trona o greșeală care nu părea a fi observată de nimeni, pentru că se repeta obsedant cu fiecare nou jurnal de știri. Desigur, am aflat despre petrecerile tinerilor din seara de Crăciun, descrise cu aceleași clișee inepte dintotdeauna, cum ar fi "muzica dată la volum maxim". Știrile despre gibonii îmbuibați care au mâncat până au chemat salvarea nu lipseau, ba chiar au oferit un bonus de data asta: au existat și copii îndopați de părinți care au ajuns la spital!

Mi s-a confirmat faptul că fotbalul românesc reprezintă o glumă tot mai sinistră și că este jucat și acum mai mult la TV decât pe teren. Am auzit că există o echipă de Liga 1 numită Sepsi Sfântu Gheorghe.

Am aflat că pensionarii se bat în continuare pe un bilet la acele revelioane ale săracilor, că sectoare întregi din București au stat fără apă caldă și căldură zile în șir, că infractorii sunt eliberați pe bandă rulantă și se leagă de tertipurile avocățești în loc să recunoască furturile. Am dat și peste o reclamă cu un gigel care se bese și sperie câinele de lângă el (seriously?), dar și de una la o specie Durex care "o va ajuta să ajungă la punctul culminant". Și apropo de "care" vs. "pe care", există și acum multe lacune aici.

Am realizat practic că țara se îndreaptă către aceeași prăpastie care m-a făcut să sar din mers în urmă cu 4 ani. Corupție la cel mai înalt nivel, lipsă de perspective, lipsă de bani, lipsă de medici, infrastructură la pământ (s-au făcut doar 60 de km de autostradă în 2018 și nici ăia pe un singur tronson - așa ceva?), aceleași blocaje în trafic pe Valea Prahovei, lipsa tot mai acută a locurilor de parcare, aceiași cocalari și oameni triști și, sula calului, putem continua așa vreme de 3 ore, cât ține un zbor București - Londra.

Dar toate astea nu au contat deloc, pentru că atmosfera creată de minunații mei părinți bate orice. Casa noastră reprezintă o oază de liniște și fericire pentru mine. Aș teleporta-o la Londra dacă aș putea, dar până la urmă e bine să lăsăm lucrurile să urmeze cursul lor firesc. În urmă cu două zile m-am întors în Regat, având din nou același sentiment că "acasă e acolo unde îți este sufletul și că acesta poate fi în mai multe locuri". Și astfel, nu pentru prima dată, n-am simțit că plec de acasă ca să mă duc surghiun undeva, ci c-am venit acolo unde mi-e rostul și unde mă văd îmbătrănind.


Dacă nu ne mai auzim anul acesta vă urez un 2019 memorabil (for all the good reasons)!