Saturday, 3 November 2018

Any Road Will Get Us There

După cum vă spuneam așa se cheamă cărțulia lui Noel Gallagher, lansată luna trecută. A ajuns și aici la minunatul bookstore de peste drum de apartamentul meu, așa că le-am dat o adevărată bătaie de cap celor de acolo care au căutat cartea vreo 20 de minute până au găsit-o. O rătăciseră pe undeva prin magazie. Și uite așa i-am plătit cu £1 / minut de căutări, pentru că nu mai puțin de £20 costă această minunată carte de colorat. Eh, glumesc cu coloratul, dar nici nu exagerez prea tare.

Cartea arată practic ca un booklet al unui DVD deluxe edition. Adică are o tonă de poze mari, lucioase și frumoase, dar foarte puțin text. Am ezitat înainte s-o achiziționez, dar mi-am zis "fuck it, îl admir pe omul ăsta de secole, i-am fost fan și când era în Oasis și ca artist solo, e unul dintre artiștii mei preferați all time și nu i-am răsplătit în niciun fel munca până acum". Nu c-ar sărăci fără mine, dar ca principiu. Așa că mi-am cumpărat cartea și am intrat într-o cafenea, unde am parcurs aproape 3/4 din ea.

Toate fotografiile au fost trase de o duduie care în trecut a fost printre altele fotograful oficial Manchester City și prezintă imagini din turneul de anul acesta (care încă nu s-a încheiat, trupeții au ajuns prin Chile la ora asta). Imaginile dar și textul ne arată o armonie foarte reușită între the High Flying Birds (sunt mulți - numai pentru a promova albumul ăsta au adus trei femei care nu erau în trupă) și după cum a subliniat Noel prin interviuri cel mai mult contează chimia dintre ei și cât de plăcuți sunt ca oameni - mai puțin cât de buni sunt cu instrumentul. Și chiar se simte faptul că se distrează de minune în turneul ăsta și că sunt foarte relaxați.

Iar ca un apropo la citatul din imagine, uite aici excelent sintetizată, de la minutul 0:55 încolo, exact aceeași idee. De altfel puteți uita și de carte și de orice altceva: priviți doar bucata asta de interviu, de la 0:55 la 2:05. Atât. 

Revening la Who Built the Moon?, am ajuns să înțeleg de ce Noel a lansat un album atât de controversat, total diferit de stilul care-l consacrase. Omul pur și simplu a simțit nevoia să încerce altceva, provocat serios în direcția asta de un producător realmente creativ. Și culmea, albumul lui a rămas cumva cu mine, spre deosebire de discul lui Liam, care mi-a plăcut mult mai mult la început. E drept, îmi place și acum, e mai rock'n'roll și mai bine închegat, pot asculta fiecare piesă de pe el fără să mă plictisesc, dar cumva nu o mai fac. În schimb de pe Who Built the Moon? am rămas cu niște cântece pe care le ascult constant și care cu siguranță mă vor însoți peste timp, cum ar fi It's A Beautiful World, Keep On Reaching  - nothing can beat that rhythm - și Dead in the Water, deși alte melodii de pe acest disc sunt de neascultat. 

Who Built the Moon? sună parcă un pic mai bine live decât în studio, însă poate că n-ar mai trebui să cânte 5-6 piese la rând de pe acest album în deschiderea concertelor. Uite aici un homecoming show în Manchester, unde am descoperit o piesă absolut minunată, B-side pe primul album solo al lui Noel. Ea se numește Alone on the Rope și vă las cu ea la final (live sună la fel de nostalgic și.. perfect).  Cum am descoperit-o am și simțit nevoia să iau chitara în brațe

The Chief se pare că are mereu ascunsă pe undeva câte o melodie de kinogramă, pe care își permite chiar să n-o pună pe album. Asta înseamnă să fii mafiot!