Wednesday, 19 September 2018

Despre prietenie cu Adrian Georgescu

Tocmai am descoperit un nou articol bun scris de Adrian. Imposibil să nu vă regăsiți în el. Cam așa e, cele mai faine și mai solide prietenii se formează până în 25 de ani, maxim 30. Așa că într-un fel mă simt norocos, pentru că mi-am cunoscut cel mai bun prieten când deja schimbasem prefixul pentru a 3-a oară. Și încă mențin legătura cu "unul dintre cei mai vechi prieteni" (personaj menționat în articolul lui Adrian), deși vorbim rar. 

Da, n-are niciun rost să fim complezenți. Anumite prietenii (sau să le spunem mai degrabă legături) pur și simplu se dizolvă în timp și nu e nimeni de vină pentru asta. E chiar absolut normal să se întâmple așa. În articol e menționat acel prieten cu care dai nas în nas pe stradă după foarte mulți ani și, deși niciunul dintre voi nu simte nevoia să reluați legătura, cumva de rușine o bagi pe aia cu "hai să ne vedem, hai să ne menținem în atingere - as in keep in touch". 

Dar de ce? Cel mai decent este să eviți fraza asta mincinoasă. Discutați puțin, vă dați mâna și asta e. Nu trebuie să existe niciun pic de rușine în faptul că nu îți manifești dorința să mențineți legătura. Știți foarte bine că nu veți face asta, nici în viața reală și nici pe Facebook (unde te mai trezești din când în când adăugat de către un fost coleg din generală cu care nu mai ai absolut nimic în comun și inevitabil te întrebi de ce ești nevoit să-i urmărești postările despre copil sau pozele din vacanță).

M-am întâlnit în urmă cu o lună și ceva cu un fost coleg de muncă din Londra, pe stradă, absolut întâmplător. Nu ne-am evitat, am stat puțin la vorbe, apoi ne-am despărțit și asta a fost. Am apreciat faptul că niciunul dintre noi nu a menționat ceva despre "a ține legătura". A fost natural; s-a simțit mult mai firesc astfel această scurtă interacțiune.

Și uite așa am fost și voi rămâne mereu foarte selectiv cu oamenii pe care îi am în preajmă și de fiecare dată când simt că nu există vreo conexiune de orice fel, aleg să mă îndepărtez de tot. Timpul pe care îl irosești încercând să tragi de relații moarte și de pseudo-amici neinteresați ar trebui investit în oamenii care țin cu adevărat la tine, au chestii în comun cu tine, te încântă, ajută și motivează.

Dar să-i dăm cuvântul lui Adrian.

"Există mai multe feluri de prietenii și ele se schimbă odată cu vârsta.
Cea mai intensă formă dispare, după mine, odată cu adolescența. Alții spun că poate dura până pe la 25 de ani. Vreți varianta cea mai optimistă pe care am auzit-o? Ține până pe la 30 de ani. În rest, e ca și cu trupele rock de succes: dacă oamenii au trecut de-o anumită vârstă, e bine să lase chitarele electrice. Să mai scoată un album de best of, să facă un prim turneu de adio din cele zece și cam atât.
De ce? 
Până la acea vârstă, suntem exploratori, mergem noi către lume, suntem curioși, iar descoperirile trebuie mereu împărtășite. După acea vârstă despre care vorbeam mai sus, începem să avem așteptări. Cuvântul acesta, „așteptări”, arată perfect ce se petrece cu noi: stăm pe loc și așteptăm să vină lumea către noi, ceea ce nu se-ntâmplă niciodată.
De aceea prietenia e și cântată de poeți și maneliști, e descrisă în cărți, apare în toate mitologiile importante. Fratili meu, tovarășul, camarade, îți dau haina de pe mine, împreună până la capăt, toate astea pentru că, în adâncul sufletului, știm două lucruri despre prietenie: 1. e importantă, 2. e greu de obținut, dar mai ales de ținut.
De ce nu ne mai facem prieteni după o anumită vârstă? E simplu: pentru că nu mai avem chef să dăm; am vrea numai să primim. Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului. Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?”, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.
Sau se duc la psiholog, adică, într-un fel, își plătesc un prieten, ceea ce e totuși un lucru bun.
Vreți să vă mai spun ce s-a schimbat? Când eram copii, exista rangul acesta de „cel mai bun prieten”. De pildă, am avut un cel mai bun prieten în ciclul primar și gimnazial. Eram nedespărțiți. Drumul până acasă de la școală dura uneori mai mult decât cel petrecut la școală. În parc, în poarta unui bloc, în bazinul secat, la uzina de apă, între copaci, la leagăne, fiecare palmă de pământ era teritoriul posibil al unui joc.
În copilărie, dacă erai întrebat cine e cel mai bun prieten al tău, puteai răspunde într-o fracțiune de secundă. Era ca un campion mondial la box, „neînvins și necontestat”, un singur număr 1. Azi, mi-ar fi greu să aleg un „cel mai bun prieten”.
După 40 de ani există mai degrabă titlul de „cel mai vechi prieten”. Trist, dar așa e. Parcă-l și vezi personificat: bătrânul paznic al farului, care de-abia se târâie și care a urcat zilnic cele 214 de trepte ale turnului pentru a menține nestinsă flacăra prieteniei.
Seinfeld spunea: „După 30 de ani, e greu să-ți mai faci prieteni noi. Rămâi cu grupul cu care-ai apucat. Când ești copil, e simplu. Oricine poate fi prietenul tău. De pildă, vezi un puști în fața casei tale. «Hei, ești adult? Nu? Hai înăuntru să ne jucăm!»”.
Există prietenie după vârsta despre care vorbeam? Da, dar altfel. Devine mai degrabă o relație socială decât una sentimentală;  deseori, o pândă afabilă, cu multe lucruri care nu se spun.
Există, de pildă, prietenia C.A.R., care e ca sistemul nunților de la țară.  „Au fost la noi la nuntă, au dat 500 de lei. Ei au două fete, deci trebuie să mergem la ambele nunți, dar vom da 250 de lei”.
„Ce cadou mi-a făcut X?” „Eu i-am dat un parfum de minimum 300 de lei, el mi-a dat un ac de cravată. Și doar știe că nu port cravată!”.
Sau există prieteniile expirate, pe care nu le poți reîncălzi. Reîntâlnirile întâmplătoare pe stradă după n ani sunt aidoma programelor TV de Revelion: ocazia rememorării unor secvențe despre care nu ești foarte sigur că voiai să-ți amintești. Dai nas în nas, cu un vechi prieten, cu care nu te-ai văzut de 20 de ani. (De fapt, ar trebui să-i spunem „fost prieten”, tocmai pentru că nu v-ați văzut de 20 de ani.)
La sfârșitul întâlnirii, unul dintre voi se simte obligat să demareze niște planuri pipernicite de viitor. Cum ar veni, să recuperăm ceea ce nu poate fi recuperat. „Ar trebui să ne vedem mai des” zice. „Clar” îl susține celălalt. „Să ieșim într-o seară”. Se schimbă numerele de telefon, se dă bipul de rigoare, pentru a „rămâne în memorie”, dar singura memorie în care rămâne respectiva persoană e cea a telefonului.
(Recunoașteți că-i așa. De fapt, vi s-a întâmplat destul de des.)
Urmează programarea în termeni ambigui a unei revederi de care niciunul n-are, de fapt, chef. Amândoi știți că „data viitoare” vă veți întâlni tot întâmplător și doar pentru că primul care-l va zări pe celălalt nu va reuși să schimbe la timp direcția, iar cel de-al al doilea va ridica ochii și atunci va trebui să o luați de la capăt cu același ritual.
Dar vreți să vă spun ceva? N-ar trebui să ne simțim rușinați. Prieteniile se sting, oamenii se schimbă sau se mută. Tocmai pentru că a fost frumos n-ar trebui să simulăm bucurii indecente, ci să fim la fel de sinceri ca în anii de prietenie.
În schimb, cu oamenii care sunt ACUM importanți chiar ar trebui să ne vedem mai des. Acolo nu sunt roluri de jucat, doar părți importante din viețile noastre.
De fapt, am scris rândurile acestea pentru că mă simt vinovat că mi-a murit un prieten, după câteva luni de suferință, iar eu nu am știut că era bolnav. Și n-am știut pentru că n-am dat acel telefon pe care-l considerăm atât de ușor de dat, încât îl amânăm mereu.
Regret mult acum.
Nu există altă cale de-a scăpa de aceste regrete decât să dați ACUM acel telefon persoanelor despre care știți că, dacă ați avea nevoie de ele la ora trei din noapte, fără să pună alte întrebări, ar sări într-un taxi și v-ar veni alături.
Căci există prietenie și la 30, și la 90 de ani, dar numai dacă sunteți foarte norocoși.
 Articolul poate fi citit și în Dilema Veche."