Saturday, 21 July 2018

The Londoner #205

Adică de prin metropolă adunate:

  • După cum probabil știți, organizarea nenorocirii numită Brexit e un ghiveci total. Am încetat de mult să mai urmăresc cu ardoare știrile pe temă pentru că atâta vreme cât nimic nu este clar chiar nu are sens. De fapt un lucru este clar: va fi ca dracu', pe toate planurile. Pentru că-i democrație și gloata retardă decide acolo unde nu ar trebui să decidă, iar politicienii incompetenți nu sunt în stare să gestioneze situația. Boris și David Davis Pelvis ăla și-au dat demisia. Lol. Good riddance, motherfuckers.
  • Vreme de aproape o lună a trebuit să suport mania #itscominghome și implicit am fost un mare hater al naționalei de fotbal a Angliei. N-am nimic cu englezii în general (bine, doar cu ăia de la punctul de mai sus, care au votat Brexit) și chiar îmi e foarte dragă națiunea care m-a adoptat, băi dar nu pot să suport echipa de fotbal în sine. Jucătorii au fost ținuți în puf de presă (articole, editoriale, TV pundits, etc.) pe ideea "hai să nu-i înjurăm fără motiv și să-i susținem cu toții", chestie care evident a dat în extrema cealaltă. Doi la mână, au avut cel mai ușor traseu posibil la o Cupă Mondială. Tunisia, Panama, Columbia, Suedia? Pe bune, mai simplu de atât nu se poate, nici dacă îți alegi tu echipele cu care vrei să joci. Iar singurele naționale decente peste care au dat (Belgia de două ori și Croația) i-au bătut. Cireașa de pe tortul heitărelii mele (sper că apreciați cuvintele pe care le inventez) a fost reprezentată de supraestimatul și insipidul Harry fucking Kane, cea mai penibilă Gheată de Aur din istoria Mondialelor: 6 goluri dintre care 3 din penalty, două împinse în poarta goala și unul în care mingea șutată de altul s-a lovit de el. Ah, 5 din astea 6 goluri au fost cu Tunisia și Panama. Ole! Cel mai tare golgheter! Sictir pentru el și pentru prietenul și colegul său Dele Alli. Numai când îl văd pe băiețașul ăsta îmi vine să-mi dau palme. Innit?
  • Am văzut 3 dintre meciurile Angliei în pub-urile din Crouch End (aici la meciul cu Suedia), într-o atmosefară pasională dar mai degrabă family-friendly. Sorella s-a bucurat pe față când englezii au fost eliminați de Croația și nimeni nu a comentat. Apropo, uite un time-lapse pe care l-am tras din bus la intrarea în cartier. 
  • Este cea mai frumoasă vară pe care o petrec aici la Londra. Sincer, în ultimele două luni nu țin minte să fi plouat de două ori. Și da, nu e nici caniculă; temperaturile gravitează pe la 28-29° și este soare aproape non-stop, ca în clipulețul de la punctul precedent. Ireal, ce mai. Și ca să spulberăm definitiv mitul vremii nasoale din Londra, hai să menționez că anul trecut în septembrie mi-am cumpărat o umbrelă cu care umblu zilnic în geantă și pe care până acum nu cred că am desfăcut-o de 7 ori. I shit you not. 
  • Pentru al treilea an la rând am fost informat că am plătit prea multe taxe și că am de luat bani înapoi de la stat. Și e cu atât mai mișto cu cât sumele care îmi sunt returnate cresc exponențial. Deja nu știu la ce să mă aștept în 2019.
  • Unii dintre colegii mei (de fapt, dacă stau să mâ gândesc, sunt numai colege) au mari probleme în a-mi tasta numele corect în mailuri. Da, acum realizez că numai femeilor li se întâmplă. E greu, desigur, sunt multe litere în numele meu și atunci când dau reply îl mai și au scris acolo frumos atât în semnătură mea din mesaj cât și în address book, chiar în fața ochilor distinselor doamne. E greu de reprodus. E una care tastează constant "Bogdun", de parcă se încăpățânează să mă boteze altfel. Iar pe lângă "Bogdun" mai avem "Bogdhan" (ăsta e cam arăbesc, chiar m-am simțit ofensat) și (ok, fie!) englezescul "Bowden", care chiar m-a spart! Așa mi s-a adresat una într-un mail, cu Bowden. Hahah. Iar când mă alintă și se țin de glume, unii îmi spun Boggers
  • Sunt jalnic când vine vorba de numele legumelor. Nu le știu denumirile în engleză adică. Evident, cu mici excepții. Cred că trebuie să fac un curs pe tema asta, deja devine enervant când mă duc la aprozar sau când îmi comand mâncare. (Noh, am glumit, nu mă luați în serios în privința cursului). 
  • Într-o dimineață în urmă cu două săptămâni mi-au fost testați nervii destul de serios la metrou. Trenul s-a oprit de mai multe ori între două stații și una dintre staționări a ținut vreo 5 minute. Vagonul era mega full, nu aveai loc nici măcar să te întorci pe propria axă și la un moment dat claustrophobia kicked in. Sunt momente din astea în care realizezi ce ușor ți-o poate lua capul pe o pantă periculoasă, deși în realitate nu există niciun pericol iminent. Slavă domnului că m-am controlat și că nimeni altcineva nu s-a panicat. La următoarea stație m-am dat jos, pentru că trenul făcuse practic vreo 10 minute între două stații, oprind de mai multe ori din pricina unui incident petrecut cu alt tren pe traseu. Mi-am zis că I'm not having any more of this shite și am ieșit la aer. 

A post shared by Bogdan Anghel (@b_anghel) on
  • Era cazul să-mi schimb în sfârșit ochelarii, așa că, ta-na, iată-i pe cei noi. La clinica din centrul Londrei unde mi-am făcut consultul la ochi și de unde mi-am achiziționat noua pereche lucrează vreo trei românce. Ochelarii de soare din poza de mai sus sunt făcuți la comandă, tot acolo, fiind incluși în preț. 
  • Poate că au trecut anii peste mine în Londra și am început să fiu tot mai agăsat de chestiile nasoale pe care înainte nu le observam sau pe care le ignoram sau poate că violența și cocălărismele au luat-o razna. Cel mai probabil e vorba de o combinație între cele două. Muzică tare din mașini, motoare turate în plină noapte? Avem din belșug. Iar acum de când cu căldura vezi și pe aici cocalari care merg la bustul gol pe stradă (ca fapt divers, asta se remarcă în special la ăia cu pielea mai colorată - de la soare, desigur, nu vă gândiți la nimic rasist). Oameni gălăgioși, homleși și cerșetori pe care i-am tot pomenit, înjurături și certuri pe stradă și foarte multă nebunie. Literalmente nebunie, mă refer la oameni luați cu capul, al căror procent în marea masă mi se pare înfiorător. Și vorbesc acum doar de ăia pe care îi observi cu ochiul liber. Naiba știe câți or fi de fapt. E de ajuns să ieși din casă, să te așezi la o terasă și garantat vei vedea minim un ciudat în primele 5 minute. Să nu mai pomenim jafurile la drumul mare și crimele de pe străzi despre care, din fericire, auzi numai din ziare.
  • Una peste alta însă, Londra are mult mai multe avantaje decât dezavantaje și pentru mine înseamnă de mult acasă. Chiar mă gândeam recent că am ajuns la un punct în care probabil o prefer New York-ului (vechiul și sălbaticul meu vis); cred că nu m-aș mai muta acolo nici de aș putea. Trec printr-o perioadă mișto: am câteva interviuri pe țeavă și un job de freelancer la orizont, pe care vreau să-l fac în paralel, pentru simplul motiv că actualul job nu oferă suficient. Și uite așa încerc să ies din zona de comfort tot mai des, atât în planul profesional cât și în cel personal. Iar acum mă duc să plonjez în duș pentru că e minunat afară și cafenelele din Crouchie mă așteaptă.