Saturday, 30 June 2018

La concert Liam Gallagher: Super muzică în mijlocul unei imense cocini

Dacă îl ratasem pe fostul singer Oasis anul trecut când a cântat la Ally Pally, era culmea s-o fac și acum când a ajuns din nou prin bătătură, anume la Finsbury Park. Parcul în sine este despărțit de apartamentul meu de o plimbare de numai 25 de minute. Îmi cumpărasem biletul pentru acest concert în urmă cu vreo 8 luni și mai că uitasem că-l am în agendă, așa că aseară m-am prezentat voios în parc, profitând și de superba vreme din Londra. 

Am prins și o poziție decentă, chiar în fața unei bariere care separa publicul (din motive de siguranță cred, pentru că toți achitasem același tarif). Porțile se deschiseseră puțin după prânz pentru că mai multe trupe se perindaseră în deschidere (n-am fost interesat de ele, am prins doar puțin din recitalul uneia). Între trupe se puneau la boxe piese rock British celebre (cum ar fi asta) și am apreciat cum toată lumea le cânta în cor, indiferent de vârstă. Publicul o dădea des pe Football's Coming Home, care acum pare a fi un fel de motto al englezilor la World Cup (într-adevăr, naționala se va întoarce repede acasă). Și cum stăteam eu așa și mă uitam la ceas așteptând să înceapă concertul, am parte de un moment șoc.

Pe scenă apare Richard fucking Ashcroft, care își pune chitara acustică Gibson de gât și începe să cânte Sonnet. Bă, ești nebun? Am rămas paf. Inițial m-am gândit că n-am parcurs bine line-up-ul și mi-a scăpat faptul că e pe listă, dar citind ulterior postările de pe pagina Facebook a concertului am realizat că a fost o surpriză de ultim moment. Richard e bun prieten cu Liam și totodată unul dintre idolii mei personali - deși n-a produs foarte multă muzică în ultimii 20 de ani, felul în care compune și cântă pe o chitară acustică în cele mai banale acorduri este realmente unic. Și chiar așa s-a prezentat și aseară, numai el cu chitara, cântând Sonnet, Lucky Man, The Drugs Don't Work și Bitter Sweet Symphony. A fost poate highlight-ul serii pentru mine, ca satisfacție personală și emoție situat cel puțin la același nivel cu prestația lui Liam ce urma să vină.

Ce să zic, concertul în sine a fost exact cum mă așteptam. Gallagher a intrat pe scenă în stilul U2 360° Tour și a alternat piesele de pe primul său album solo cu multe hituri Oasis (în special, dacă nu chiar exclusiv, de pe primele două albume ale trupei). Vocea încă îl ține binișor, deși parcă n-ar mai trebui să insiste cu stilul ăla gutural. De multe ori Liam nici nu se auzea pentru că pubicul cânta nevoie mare - un big like aici atât pentru fani cât și pentru Oasis ca trupă și Noel ca songwriter, al căror mega impact încă se simte peste decenii. Între piese Liam belmejea ceva în engleza lui de cocalar dar nimeni nu dădea prea mare importanță la ce spunea. Sau puțini înțelegeau. A cântat doar 80 de minute și după Wonderwall a plecat sec, fără bis. De altfel spre susprinderea mea nici publicul nu l-a chemat la bis, mai toți au luat-o la pas către ieșiri.

Eh, la final să vă spun și ce nu mi-a plăcut. Oi fi eu prea delicat și nedus pe la festivaluri, dar chiar m-am simțit ca în mijlocul unei imense cocini. Oriunde m-aș fi pus nimeream lângă cocalarul tipic britanic, working class, beat înainte de vreme sau pur și simplu prea exaltat. Genul de individ pe care vrei întotdeauna să-l eviți. Paharele cu bere și vin zburau non-stop prin public; era un adevărat kink să arunci cu ele la nimereală și pot spune că mi-au aterizat 5 (cinci) direct în cap, aflat fiind în aceeași poziție. Vreo trei cred că au fost cu bere și vreo două cu vin. Au fost numai 5 pentru că după al cincilea mi-am băgat lupa și am ieșit din grămadă, trăgându-mă pe margine. E mișto cu atmosfera libertină, concertul și petrecerea, ole! dar când ești deja îmbăiat în diverse băuturi alcoolice parcă nu mai e chiar fun (dacă ai depășit o anumită vârstă). Interesant e faptul că se vindea alcool în cantități industriale deși era specificat că dacă ești beat nu te lasă să intri - păi lol, nu-i bai, te îmbeți după ce intri!

Pe jos găseai la fiecare 10 metri mâncare sleită în picioare - nu mă refer la ceva dumicat scăpat din greșeală ci la porții întregi. Asta chiar mi s-a părut dezolant. Pe margine puteai vedea un gard viu format din băieții care se pișau pe unde apucau pentru că, naiba știe, buda era prea departe sau prea aglomerată. Ba chiar am văzut și o duduie care se pișa nonșalant în văzul tuturor, pentru simplul fapt că putea. Sau pentru că nu mai putea (să se țină). Fuck knows. Apreciez faptul că n-am văzut pe nimeni dând la boboci. Tot e ceva!

Una peste alta, muzica a meritat efortul, dar ambianța a fost mult prea insalubră pentru gusturile mele.