Saturday, 19 May 2018

Nemuritori

Recunosc, am furat acest titlu. În urmă cu 10 ani, atunci când fratele bunicii a plecat din lumea asta, sora mea a postat pe blogul ei de la acea vreme un articol numit Nemuritori. Niciun alt adjectiv nu e mai potrivit când vine vorba de oamenii care au făcut parte din viața ta încă de când îți poți aduce aminte. Sunt imortali, pur și simplu nu poți concepe că te vor părăsi vreodată. În urmă cu 3 zile, tocmai când draftam un alt articol despre moarte, am aflat că și bunica ne-a părăsit. Și nici acum nu cred. Cu siguranță visez, Tica nu poate muri niciodată.

Probabil că aș fi emigrat din România mai devreme dacă nu m-ar fi ținut pe loc ideea că nu-mi voi putea lua rămas bun de la bunici. Gândul că voi pleca și nu-i voi mai vedea decât de câteva ori în viața asta nu era câtuși de puțin reconfortant. În toamna lui 2014 m-am dus la Câmpina s-o văd pe Tica și i-am spus cu inima strânsă că voi pleca și eu. A primit vestea surprinzător de bine, ba chiar s-a bucurat știind că sora mea nu va mai fi singură în Londra. Asta a însemnat enorm pentru mine și din acel moment chiar m-am simțit 100% liber să fug din țară.

Și uite că acum, paradoxal, pe bunica n-o mai văzusem de mai bine de un an, fără a avea o explicație prea logică pentru asta. N-am mai dat deloc prin țară și m-am tot învârtit în micul meu univers ca un titirez confuz, dar în egoismul meu mă bucur că ultimele mele amintiri cu bunica sunt generate doar de telefoane și video calls. Cel mai bine este să nu știi că acea îmbrățișare sau acel telefon vor fi ultimele. Nu pot exista despărțiri perfecte. Și sunt convins că acum, oriunde ar fi, Tica nu-mi poartă pică pentru că n-am mai venit s-o văd în ultimul an.


S-au dus toți în ultimul deceniu. Casa din Câmpina în care am copilărit a rămas goală. Probabil că pe undeva pe acolo, printre lucrurile vechi, se află și acest articol, pe care bunica îl păstra tipărit pe o foaie. Îi plăcuse foarte mult cum am scris despre dânsa. Pasiunea pentru scris am moștenit-o cu siguranță de la bunicul și realizez, privind această fotografie, că atâta vreme cât niciunul dintre ei nu va mai fi la poartă să ne petreacă, nu mai există nimic pentru mine acolo. Lucrurile de prin casă și chiar casa în sine nu mai reprezintă nimic fără ei. Acolo a fost încapsulată toată copilăria mea, dar fără oamenii care mi-au modelat-o, fără Corsy și Bono, în urmă rămâne doar un morman de cărămizi și obiecte vechi.

La Tica am remarcat de-a lungul anilor cea mai liniștită și cea mai demnă atitudine în fața morții. Indiferent cine pleca, nu exista dramă și nici prea multe lacrimi. Vorbea puțin despre ei, apoi îți zâmbea sincer și cald și revenea la nimicurile cotidiene ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Tica a fost mereu absolut convinsă că va exista o revedere. Implicit cred că nu există un alt mod în care o putem petrece și pe dânsa acum. În liniște, demnitate și cu speranța că ne vom revedea. În cel mai rău caz ne vom pierde cu toții într-un nimic infinit și nici măcar nu vom putea realiza că ne-am înșelat. Dar până atunci ne rămâne o viață de speranță, pe care nu ne-o poate lua nimeni.

Îmi voi acorda câteva zile de liniște, din respect pentru mine însumi. Iar acum o să respir adânc, mai ascult melodia asta de vreo 15 ori și pe urmă voi zâmbi, începând să gestionez infinita melancolie și acest dor nesuferit care de acum încolo, ca s-o citez pe Tica, va face mare gălăgie.