Thursday, 12 April 2018

Tania de la Culture Beat și prima mea cântare acustică din Londra

Marți seara am cântat 4 acoustic covers într-un pub din Crouch End care organizează în fiecare săptămână un open mic night. Cochetam de mai mult timp cu ideea și sunt forte bucuros că am pus-o în sfârșit în practică. Prin urmare vreau să vă povestesc pe scurt cum a fost și să vă arăt clipuri de la cântare. 

În urmă cu două săptămâni mă prezentasem la seara open mic din Kiss the Sky pub fără chitară, doar pentru a lua pulsul acestui event. Atmosferă foarte relaxată și lume extrem de puțină, printre care îmi tot atrăgea atenția o anume doamnă. "Măi să fie", mă gândeam, "nu cumva e Sonique?" Știam sigur că la un moment dat a locuit aici în Crouch End. Dar parcă nu era ea totuși.. Și după vreo 10 minute mă izbește: era Tania de la Culture Beat. Apucasem să schimb câteva vorbe cu ea, mă jucasem și cu cățelușul ei chiar și am auzit-o cum povestea celor trei bărzăuni din pub că merge prin turnee de 25 de ani și că încă e activă etc., cu toate astea nimeni nu știa cine (am întrebat inclusiv barman-ul și organizatorul cântării acustice). 

Când a venit la microfon să cânte o versiune a capella a celebrei I Will Always Love You (uite aici un snippet) deja nu mai aveam dubii. Îi recunoscusem vocea. Așa că după ce a cântat m-am dus s-o întreb dacă nu cumva este Tania Evans, cea care în anii de liceu, înainte să mă apuc de rock și chitară, îmi fascina verile cu Mr. Vain și toate acele hituri care sunt mult mai plăcute și dansabile decât mizeriile din ziua de azi. I-am spus că e ireal s-o văd acolo în pub și că am fost mare fan în adolescență. Tania nu-și arată deloc cei 50 e ani, este cât se poate de modestă și mi-a plăcut foarte mult faptul că a venit să cânte pentru pura plăcere de a cânta, fără a conta că o face pentru 10-15 oameni și nu în fața unei săli arhipline ca în vremurile de glorie. 

Și dacă Tania Evans nu are o problemă că pub-ul nu e full atunci când te prezinți acolo la o cântare, de ce să fi avut eu marți seara, când în bar erau chiar și mai puțini oameni. Însă într-un fel a fost perfect așa, ținând cont că nu mai cântasem într-un local de vreo 11 ani. E de altfel prima dată când îmi scot în public chitara Epiphone (botezată Jess atunci când am cumpărat-o din Cluj). Ca întotdeauna, am luat această treabă mult mai în serios decât era necesar: mi-am cumpărat set nou de coarde, mi-am lustruit chitara, i-am cumpărat și o curea că nu mai aveam, am repetat, am ascultat de multe ori piesele pe care aveam de gând să le cânt, am studiat mai multe variante live și covers (deși le visam deja) și tot așa. 

Dar a meritat. Când am gâdilat primul acord și mi-am auzit chitara scoasă prin boxe, am trăit bucuria aia pe care doar cei pasionați de fenomen o înțeleg și am realizat încă o dată că orice cântare și orice înregistrare ai face la tine acasă între patru pereți nu se compară cu live-ul dintr-un loc public, susținut de amplificarea cuvenită. Să nu mai zic că am devenit destul de pretențios cu coardele pe care cânt și nu mă vad mergând la mai mult de 3 cântări la rând cu același set. Diferența pe care o face un set nou se simte cu siguranță.

Astfel am cântat, în ordine (aveți link la filmarea respectivă pe fiecare titlu) câteva dintre piesele mele preferate all time când vine vorba de a lua chitara în brațe:




și bonus, la cererea unei muziciene venită acolo să cânte la rândul ei

Wonderwall (Oasis cover) - am cântat-o pe chitara cu 12 coarde a lui Stef, managerul localului (e prima oară când cânt pe un double six și tare mișto sună). Calitatea filmării nu e de top, dar țineți cont că era destul de întuneric în bar și am filmat cu telefonul. 

Concluzia? Voi reveni acolo să cânt și probabil că voi face asta constant de acum încolo. Am un playlist mult mai variat și voi începe să-mi cânt și propriile creații, cum ar fi cea mai recentă dar și cea mai faină pe care am scris-o vreodată, numita Muse