Wednesday, 29 November 2017

U2 nu mă atinge nici cu Songs of Experience

Înainte să ascult noul album U2 (scăpat pe net de câteva zile și urmând a fi lansat oficial vineri) puteam să jur că nu-mi va plăcea. Ghici ce: am avut dreptate. Trupa asta, fără îndoială una dintre cele mai mari din istorie, merge nu downhill ci cade cu capul în jos de-a dreptul din punct de vedere artistic de aproape 20 de ani. Hai să fim sinceri: câte piese de kinogramă (deci piese, nu albume) a mai produs U2 din 2000 încoace? Din alea care să te rupă-n gură. Vă zic eu. Două numa': Sometimes You Can't Make It on Your Own și Mercy, pe care nici măcar nu s-au obosit s-o pună pe vreun album. Restul este absolut neglijabil. Cel puțin eu nu mai ascult nimic altceva de la U2 din perioada asta.  

Acest Songs of Experince, continuarea precedentului material numit Songs of Innocence, reprezintă același amalgam de melodii pop (nicidecum rock, oricât s-ar screme Edge cu riff-urile alea repetitive ale lui și oricât ar sări cu chitara prin aer încercând să pară tânăr și cool) făcute să fie, cu sunet banal, titluri cheesy și grandioase (for fuck's sake, au "love" în nu mai puțin de 3 titluri), refrenuri urlate și OOOoooOOO-ite în cor, care mă fac să casc plictisit. Prea comercial, prea radio-friendly, prea focusat pe publicul tânăr care nu a crescut cu acel U2 adevărat din anii '80 și '90. The Edge nu mai are deloc inspirație, chitara lui a încetat de mult să te hipnotizeze, ba uneori parcă nici n-o mai auzi, iar când o auzi constați că repetă aceleași note (de ex. American Soul sună ca Get On Your Boots).

Intro-ul lent al acestui material, reprezentat de Love Is All We Have Left, sună promițător, dar apoi dai peste niște piese lipsite total de sare și piper și te dezumfli repede. Abia la Summer of Love m-am mai trezit; după trei audiții ale acestui album mi se pare cea mai catchy piesă, însă n-am cum să nu mă gândesc că-i inspirată din Strawberry Swing de la Coldplay (recunosc, poate sunt cârcotaș la faza asta). În marea masă a acestui balast am mai remarcat doar The Little Things That Give You Away, pe care o știam din concerte (și care pe album pare overproduced din păcate) și Landlady, probabil singura piesă care te vrăjește prin orchestrație (însă aerul ei melancolic-hipnotizant parcă nu se potrivește cu versurile).

Partea și mai proastă e că această decadență artistică a lui U2, dublată și de atitudinea lor tot mai corporatistă și de figurile obositoare ale lui Bono, mi-a cam tăiat în ultimii ani și cheful de a le asculta marile hituri și concerte din anii lor de glorie.


Uite, măcar pe copertă avem ceva drăguț. El este Elijah, unul dintre băieții lui Bono, iar ea este Sian, una dintre fetele lui The Edge, care seamănă izbitor cu mama sa, Morleigh, dansatoarea orientală din genialul și inegalabilul ZooTV Tour.

Și-am încălecat pe o șa și v-am spus povestea albumelor lansate în această toamnă bogată din punct de vedere muzical, însă nu neapărat foarte reușită. Rămânem cu câteva piesa tare mișto de la The National, cu mai nimic de la Foos și Manson, dar cu un super album de la cretinul numit Liam Gallagher, în timp ce frac'su schimbă neinspirat direcția, iar galezii de la Phonics o prea mențin, însă nu neapărat într-un sens negativ.

Din punct de vedere artistic (includ și muzica și cinematografia aici) viitorul nu sună prea bine, prin urmare nu-mi rămâne decât să scormonesc mai mult în trecut.