Monday, 13 November 2017

The Londoner #189

Adică de prin metropolă adunate:

standard.co.uk
  • Londra a experimentat luna trecută un fenomen foarte interesant: cerul s-a înroșit dintr-odată într-o după-amiază de ziceai că vine apocalipsa. Cică era vorba de praf din deșert adus de o furtună. Și uite așa pozele pentru Instagram aveau filtrul sepia by default. Detalii și imagini aici
  • Tot luna trecută am avut privilegiul de a-l vedea în carne și oase pe celebrul fotbalist Geoff Hurst, singurul jucător din istorie care a marcat 3 goluri în finala unui campionat mondial, unul dintre ele fiind extrem de controversat și în ziua de astăzi. Mr. Hurst era in vizită la sediul Bloomberg cu ocazia unui eveniment caritabil (și Benedict Cumberbatch a venit în acea zi, printre alții, dar pe el nu am apucat să-l văd). Pe Geoff l-am imortalizat aici
  • Și apropo de (putem spune deja) vechiul sediu Bloomberg, am descoperit că una dintre intrările din spate, de altfel cea care dă fix în biroul meu, a fost folosită în clipul Little by Little al lui Oasis. Noel face pe trubadurul stradal chiar aici. Eu însă îmi uitasem chitara acasă. Și nu vă lăsați păcăliți de acel indicator cu Heathen Street. A fost pus acolo special pentru clip, pentru că piesa reprezintă un extras de pe albumul Heathen Chemistry. Se pare că această Lackington Street este folosită des pentru filmări; acum vreo două săptămâni era un car de filmare pe aici alături de indicatoare gen "Filming in progress - Nu confundați actorii în uniformă cu polițiști adevărați". 
  • După cum mă conversam recent cu amicul Kubrick aici în comentarii, criminalitatea din Londra a luat-o razna rău de tot din păcate. Bandele de infractori pe scutere au prins tot mai mult tupeu, acum intră în localuri și îți fură laptopul de pe masă ca în cea mai nenorocită țară din lumea a 3-a. Și nu vorbim de incidente izolate; se întâmplă frecvent și chiar în cartiere posh. De exemplu au fost două incidente de acest gen într-o cafenea din Archway, foarte aproape de Crouch End, iar unul a avut loc aici în minunatul meu cartier, incident prezentat chiar de BBC. Luați și priviți să nu spuneți că inventez. Unde mai pui că prin nu știu ce cartier chiar l-au înjunghiat mortal pe un nefericit pentru a-i fura un nenorocit de telefon. Sau cel puțin așa au spus ăștia prin ziare. În orice caz, cifrele ne arată că anul ăsta au murit de 10 ori mai mulți oameni în incidente non-terror în Londra decât în atentatele teroriste. Și totuși noi punem terorismul pe primul plan, când de fapt criminalitatea reprezintă de departe cea mai mare plagă a acestui oraș. Mai multe detalii aici
  • Ok, la dracu' cu toate ciorile și toți nenorociții de pe străzi. Hai să ne setăm ceasurile. Brexit-ul va avea loc oficial pe 29 martie 2019, la ora 23.00. Sau poate că nu. Eu tot mai sper...
  • Dar în timp ce ar trebui să ne preocupăm de problemele reale, cum ar fi astea pe care tocmai le-am enumerat, noi stăm de the fucking poppy. Toți sunt cu răhățelul ăla în piept și ieri au pus-o chiar de o mare manifestație. Basta, amigos, who the fuck cares or should care anymore? Au trecut 100 de ani de la primul război mondial, deja s-au făcut scrum și nepoții ălora de pe front. Tare desuetă mi se pare o treabă de genul ăsta, but perhaps it's just me. Războiul reprezintă o rușine a rasei umane, după atâtea mii de ani de la ieșirea din peșteră. El nu ar trebui comemorat și menționat sub nicio formă într-un cadru festiv, nici măcar la modul "ei au fost eroi și au murit pentru o cauză bună". Fuck that shit. Au murit ca niște proști pentru cauza unora care nici măcar n-au fost pe front. 
  • Majoritatea londonezilor (fie că vorbim de englezi autentici sau de emigranți) folosește într-atât de obsesiv salutul ăla mecanic cu "Are you alright?", pe care l-am mai menționat aici, încât am dat și peste varianta scrisă a acestei mici inepții (mă refer la email-urile care încep invariabil cu "Hope my message finds you well") chiar la câteva minute după ce vorbisem face to face cu o colegă. Adică până și în această situație ea a simțit nevoia să-mi bage șablonul ăla, de parcă aș fi putut suferi un atac cerebral în acele câteva minute scurse de când ne văzuserăm. 
  • Mi se pare extrem de greu să legi o conexiune adevărată în orașul ăsta, iar acum vorbesc mai mult din punct de vedere profesional. De când sunt în Bloomberg am abordat diverse colege aflate în diverse poziții (și chiar v-am rugat să nu vă gândiți la prostii), fie pe LinkedIn sau pe Facebook, după cum a fost contextul, în ideea de a construi o relație, a afla ceva ponturi și a prinde un post permanent, pentru că actualul meu contract expiră la sfârșitul lui ianuarie. Fără mișto, aș spune că în medie 4 din 5 persoane cărora le dau add îmi dau fie reject fie mă ignoră, adică îmi lasă request-ul acolo într-un pending infinit. Iar dacă îți dau add și le trimiți un mesaj în care le întrebi dacă îți pot recomanda ceva nu răspund. Sau dacă le trimiți mesaj pe chat-ul intern al firmei la fel, ai mari șanse să nu răspundă dacă nu e o chestie care le privește direct. Asta deși multe dintre ele sunt foarte volubile și amabile în interacțiunea face to face, uneori frizând flirtul și confuzându-te ușor. Dar am ajuns inevitabil să cred să totul e doar o mască pur profesională, o amabilitate falsă și nimic mai mult. Păi cum de ce n-am abordat și bărbați? E mai plăcut cu femininas, ce naiba. 
  • Mi-am luat bilet să-l văd pe Liam Gallagher în concert aici aproape, la Finsbury Park, dar evenimentul va avea loc abia la vară. Apropo, în timp ce noi eram la Urma ghici cine a cântat gratis în Trafalgar Square? U2. Da, chiar ei, numa' că trebuia să te prinzi din timp și să aplici pentru ceva invitație. În fine, tot Urma aș fi ales, pentru că U2 nu mă mai atinge de mult și ar fi însemnat să stau în frig pentru a le asculta muzica comercială. This is shite, lads. Și chiar nu sunt rău acuma, să moară Ciprian Porumbescu. 

Vă urez o săptămână minunată, în orice metropolă v-ați afla!