Monday, 30 October 2017

Stereophonics au lansat mica bijuterie numită Scream Above the Sounds

Și mă pun eu să ascult albumul într-o seară venit de la muncă. Trec repede peste bonjoviana Caught by the Wind, pe care o știam și căreia îi acordasem deja notă de trecere (riff-ul ăla este extrem de tonic și face peste 50% din piesă) și dau peste Taken a Tumble, care suna exact ca C'est la vie. Fucking shit, îmi spun, Kelly Jones is starting to lose the plot, asta după ce un alt single de pe acest album, All In One Night (care e făcut practic de super riff-ul lui Adam Zindani), suna exact ca Indian Summer. Dar vine refrenul care salvează piesa de la dezastru, ba chiar îi conferă o tentă foarte plăcută cu acea combinație dintre clapă și rhythm guitar.


Și uite așa am ciulit urechile și am descoperit încântat What's the Fuss All About, cu melancolia și multitudinea ei de sunete, printre care și o trompetă care amintește de Older-ul lui George Michael. Asta apropo de trupele rock care insistă aiurea să folosească trompete, saxofoane și alte chestii de suflat care omoară spiritul rock - uite aici un exemplu legat de cum trebuie folosită trompeta.

Am ajuns apoi la Geronimo, care m-a păcălit, recunosc. După titlu puteam paria că e o piesă proastă, dar n-a fost cazul. Ritmul este perfect și avem și un sax care se integrează excelent în peisaj.

Băi și dau peste Chances Are (care încă nu e pe YouTube, dar întregul album poate fi ascultat pe Spotify oricum). M-a lăsat paf prin sunete, chitare și ritm. În primul minut și jumătate o simți cum crește, apoi devine o bestie când tobarul Jamie Morrison (foarte bun e băiatul ăsta) și chitaristul Adam Zindani preiau controlul. Ce mai, Chances Are a devenit preferata mea de pe acest album, care în varianta deluxe are 16 piese, inclusiv două variante acustice excelente la Caught by the Wind și All In One Night.

Nu cred că pot spune că am găsit și piese proaste pe acest disc, deși după cum am mai zis Kelly a cam început să se repete, atât din punct de vedere muzical cât și liric, însă trupa în ansamblu salvează situația de fiecare dată. Poate doar Before Anyone Knew Our Name e un pic meh, deși mulți vor spune că e super tare și foarte emoționantă. Din punctul meu de vedere nu e suficient să faci o piesă lentă, orchestrată numai pe pian și dedicată unui fost membru al trupei care a murit, pentru a mă emoționa profund. Piesa asta nu are ce-i trebuie și nu îmi dau seama exact de ce.

Scream Above the Sounds aduce lucruri noi în universul Phonics, instrumente și sunete pe care până acum nu le mai auzisem la ei (de ex. parcă aud un sintetizator în piesa Breaking Dawn), orchestrații elaborate, piese lungi și foarte ritmate. Kelly se bagă și la falsetto (nu că nu l-aș fi crezut în stare, dar din câte știu nu mai făcuse asta până acum), iar Adam Zindani își cimentează locul în topul chitariștilor mei preferați.

Urmăresc trupa asta de exact 10 ani și pot spune că niciodată nu m-a dezamăgit până acum. Însă prea mult nu cred că o mai duc nici ei, este imposibil să scoți piese mișto la infinit, fără să te repeți și fără să devii irelevant. Asta e o idee cu care eu m-am resemnat de mult.