Sunday, 29 October 2017

Muviz #429

Adică de pe ecrane adunate:

stereogum.com
Dacă ieri v-am lăsat cu două rockumentaries, hai să începem tot cu muzică de fapt. Săptămâna asta am văzut Freedom, documentarul la care lucra George Michael atunci când a murit. Nu cred că s-a investit foarte mult în producerea lui; este un documentar simplu, fără editări pretențioase, axat pe informație și imagini. Printre cei intervievați s-a aflat (spre surprinderea mea) și Liam Gallagher, însă nu-l lăsau prea mult să vorbească pentru că după cum se știe omul fie nu leagă ideile coerent, fie înjură o dată la două fraze. Vocea lui George Michael mi s-a părut schimbată atunci când nara. Freedom este de neratat dacă l-ați admirat pe acest unic artist. Așa cum nu se va mai naște niciodată un Elvis, Sinatra sau Michael Jackson, nici alt George Michael nu vom mai avea.

Revenim la filme cu The Glass Castle, care ne prezintă cazul real al unei familii extrem de disfuncționale. Filmul e realizat bine, distribuția e notabilă și actorii se prezintă la înălțime, dar sincer să fiu n-am prea înțeles de ce a fost nevoie să se facă un film după povestea asta. Nota 6+.

Pressure este un alt film claustrofobic cu niște unii captivi pe fundul oceanului. Distribuție bună, poveste veche și câteva clișee. Nota 6.

Am făcut mari eforturi să văd Atomic Blonde până la final și nu prea cred c-a meritat. Se vrea un film inedit însă el nu face decât să copieze alte pelicule anterioare. Charlize Theron nu mă convinge nici de data în rol de femeie fatală, ba mai degrabă aș spune că e moartea pasiunii cu aura aia de femeie cool, dură și impenetrabilă. Până și o masă de lemn e mai incitantă decât un astfel de personaj. Vecinul meu James McAvoy se prezintă bine ca de obicei și recunosc că o scenă de luptă chiar mi-a plăcut, e mișto realizată, dar chestiile astea nu pot salva acest pârț de film. Nota 5.

Ne răcorim nițel cu două filme cu zăpezi prin munți. Nieve negra este o coproducție argentiniano-spaniolă (pot spune că am ajuns să am pretenții mari de la ambele țări în materie de filme) cu doi actori pe care i-am remarcat anterior. Filmul ăsta este însă cam overdramatic și te amețește cu schimbarea planurilor prezent - trecut, lucru care pentru mine e un no - no -> nota 6. La fel se întâmplă de altfel și în Walking Out, avem iar zăpadă prin păduri și dansăm între prezent și amintiri, chestii la care adăugăm și niște sonisme - dădisme ușor obositoare -> nota 6 cu indulgență.

Încheiem săptămâna cu două filme la care chiar n-am rezistat. War for the Planet of the Apes pune capac unei trilogii ale cărei prime episoade chiar îmi plăcuseră, dar ăsta din urmă e făcut să fie. Și când tragi un film doar ca să fie făcut iese o chestie plictisitoare, plină de clișee și erori. Unde mai pui că maimuțele sunt the good guys și fiecare umanoid din film e prezentat ca un brainless asshole. Ok. Chiar văzusem vreo trei sferturi din film când mi-am spus că nu mai are sens să-l văd până la capăt.

Sliding Doors are aproape 20 de ani și mi-a atras atenția prin faptul că e filmat la Londra, cu tinerica Gwyneth Paltrow în rol principal. Ideea filmului e bună, însă e regizat cam haotic și eu unul nici n-am putut empatiza cu personajele, așa că am zis pas.

În momentul ăsta am în laptop 11 filme nevăzute plus alte 46 în watchlist-ul de pe IMDb, însă după cum remarcați găsești greu chestii cu adevărat notabile în toată această ofertă care pare interesantă la prima vedere.