Saturday, 28 October 2017

Muviz #428

Adică de pe ecrane adunate:

HHhH (sau The Man with the Iron Heart) are practic același subiect și aceleași personaje din Anthropoid, un film minunat pe care l-am văzut de două ori în ultimul an și despre care v-am vorbit deja. Haș-haș-haș-haș insistă însă pe maleficul Reinhard Heydrich, principalul arhitect al Holocaustului. Avem mai mult character development în ceea ce-l privește, iar Jason Clarke îl joacă magistral, Oscar-worthy. În distribuție o mai putem admira pe frumoasa Rosamund Pike, dar și pe Jack O'Connell (al cărui fan sunt) în rolul lui Jan Kubis (jucat în Anthropoid de fifty-shader-ul Jamie Dornan) și pe Jack Reynor în rolul lui Josef Gabcík (jucat în Anthropoid de excelentul Cillian Murphy). Scuze dacă v-am amețit cu numele; va face totul sens dacă vedeți ambele filme, iar actorii sunt foarte buni. Una peste alta Anthropoid mi-a plăcut mai mult, dar HHhH primește oricum de la mine un 7+. 



Hampstead e o comedioară ușoară (cum altfel), trasă pe aici prin North London, la doi pași de Crouch End. Acest film lasă senzația că a fost filmat în anii '90 și l-aș recomanda în special prietenilor care m-au vizitat în Londra, pentru că-l vor vedea cu alți ochi. Dar Hampstead nu poate primi mai mult de nota 6 (și asta cu indulgență). 

Rămânem în Anglia, însă ne mutăm la Manchester, oraș care a oferit lumii muzicale artiști cum ar fi The Smiths, The Stone Roses și Oasis. Ei bine, England Is Mine vrea să ne spună povestea deprimantei adolescențe trăită de Steve Morrissey, cel care avea să devină solistul trupei The Smiths, apoi artistul solo responsabil de piese cum ar fi minunata Everyday Is Like Sunday. Filmul ni-l prezintă pe tânărul Steve ca pe un adolescent deprimat, ciudat și plicticos, cu impresii de geniu neînțeles, însă nu aflăm practic nimic despre începuturile sale ca solist vocal în The Smiths, așa că din acest punct de vedere fanii trupei pot fi dezamăgiți. Asistăm la un singur gig în tot filmul, și ăla total irelevant pentru viitoarea lui carieră. Nota 6. 

Și dacă tot v-am adus la Manchester iar eu trec de ceva timp printr-o nouă și acută fază Oasis (deși e impropriu spus, doar vorbim de o trupă de top 5 din universul meu personal, așa că voi avea mereu faze Oasis), trebuie să vă recomand documentarul Supersonic, care prezintă practic perioada de maximă glorie a fraților Gallagher, 1994 - 1996, ce a coincis cu lansarea primelor două albume Oasis, Definitely Maybe și (What's the Story) Morning Glory. De acolo totul a mers downhill, după cum zic ăștia pe aici, dar Noel a acceptat acest lucru ca pe ceva firesc. Toate marile formații ating la un moment dat un vârf  pe care nu-l vor mai putea atinge din nou niciodată. 

Ideea de bază care mi-a rămas în urma acestui documentar (pe care l-am dublat imediat cu un altul, numit Definitely Maybe) este că prea puțin a contat faptul că niciunul dintre membrii trupei nu era un mare instrumentist, însă luați împreună au avut cel spark prezent și în cadrul altor trupe cum ar fi U2, care a creat chimie cu publicul și i-a propulsat rapid la statutul de superstars. Noel Gallagher a compus practic toate piesele de succes de pe primele două albume Oasis într-o garsonieră din Manchester, pe o chitară acustică, fără a bănui câtuși de puțin succesul pe care aceste melodii îl vor avea. După cum spune el, a contat foarte mult faptul că erau din Manchester, un oraș unde iarna se întuneca la 4.00 seara și ploua toată ziua, cu tradiție muzicală, music venues, guitar shops, DJs and all that. "Dacă am fi locuit într-un oraș însorit de pe coastă am fi ținut-o numai în petreceri. Cine are chef de repetiții când afară e soare și fetele sunt în costume de baie? Dar în Manchester a repeta cu trupa era un escapism. D-aia nu au apărut niciodată trupe mari dintr-un oraș de coastă cum e Cornwall." Cam asta spune Noel într-un citat aproximativ și nu prea-l poți contrazice. 

Ptiu, știam că dacă mă apuc să turui despre Oasis nu mă mai opresc și mai bine fac un articol separat, dar o lăsăm așa acum. Încheiem rapid cu recomandarea de a nu vă uita la porcăria numită The Dark Tower, care primește nota 4 de la mine și întrebarea "Cum plm poate juca Matthew McConaughey în mizeria asta?".  Avem aici un SF de toată jena care poate impresiona cel mult elevii din clasele primare. Pe fanii lui Stephen King cu siguranță nu i-a impresionat. 

Vă urez weekend plăcut și vă anunț că deja am o altă serie de filme la cuptor. O voi publica mâine dacă am timp; dacă nu, săptămâna viitoare.