Friday, 8 September 2017

Despre bestiuța numită Sleep Well Beast

The National este trupa care în ultimii ani m-a lovit cu unele dintre cele mai mișto piese pe care le-am ascultat în această eră muzicală. Uite, adăugați la astea două de aici Don't Swallow the Cap, asta ca să nu spun mai multe. De fapt voi spune mai multe imediat, pentru că pe acest nou album numit Sleep Well Beast am descoperit alte două mici capodopere care vor rămâne cu mine multă vreme.

2 din 12 cântece câte sunt pe acest album - e puțin oare? Poate că da, însă multe alte trupe (poate se aude până la Dublin ce spun acum) nici măcar două piese geniale pe un album nu mai sunt în stare să producă. Melancolia pe alocuri cruntă care vine la pachet cu acest material se potrivește perfect cu începutul de toamnă, fie că ești la București, Cluj, Londra sau la New York (oraș menționat în două piese de pe Sleep Well Beast pentru că deh, de acolo sunt naționalii și este evident că își iubesc metropola).


Se pare că principalele teme lirice de pe acest album sunt date de noua Americă (is it great again?) și de angoasele americanilor, dar mai ales de relațiile personale aflate în plină destrămare. Solistul Matt Berninger, care scrie versurile trupei împreună cu soția sa, spune "It’s about marriages falling apart. I’m happily married, but marriage is hard and my wife and I are writing the lyrics together about our own struggles, and it’s difficult to write, but it’s saving my marriage." Poate că acesta este motivul pentru care Sleep Well Beast este deschis de superba Nobody Else Will Be There (cu care eu aș fi încheiat mai degrabă, pentru că sună ca un generic de final), anume pentru a seta tonul acestui material. Foarte probabil vă veți bloca pe acest cântec și el va deveni soundtrack-ul nostalgiilor voastre pentru multă vreme. 

Albumul continuă promițător cu Day I Die, care e mult mai antrenantă (atât liric cât și muzical) decât dă de înțeles titlul, apoi ajungem la electronica Walk It Back, cu un refren destul de catchy, deși solistul Matt începe deja să recite în loc să cânte, în clasicul său stil cohenian (dislike). De altfel stau și mă întreb dacă nu cumva The National aduce mai degrabă cu Leonard Cohen și mai puțin cu trupe cum ar fi Joy Division sau Interpol. Ajungem apoi la o piesă cu titlu lunguț (Berninger are boala asta să înghesuie prea multe cuvinte în anumite versuri și uneori creațiile lui seamănă fie cu pișatul boului fie cu operele lui Tucă, după cum vă vine mai la îndemână) și mă întreb de ce The System Only Dreams in Total Darkness a fot aleasă ca prim single, pentru că este mai degrabă prima piesa uitabilă (adică forgettable) de pe acest disc. Nici Born to Beg nu m-a impresionat, poate și pentru faptul că (la pachet cu Carin at the Liquor Store) seamănă nepermis de mult cu Pink Rabbits de pe precedentul album (unul mai bun parcă decât Sleep Well Beast, trebuie s-o spun). Băieți, mai variați puțin armonia aia din clapă, lăsați-o-ncolo de măgărie. 

Slavă domnului că dăm peste rocker-ul Turtleneck care ne mai trezește un pic - de altfel cred că ar fi fost nevoie de încă o piesă de genul ăsta pe album. Bă și vine Empire Line, cu acel riff sacadat, identic și la fel cu ăla din Sorrow. But why? Piesa nu e rea, dar repetiția și lipsa ideilor mă scoate din minți. E nasol când ajungi să te plagiezi pe tine însuți. I'll Still Destroy You e făcută să dea la număr, doar o altă piesă uitabilă de pe acest disc. Au pus ca fundal soneria de la aifon și au improvizat de acolo, să moară cici. Finalul se vrea supărat, dar el nu reușește să salveze piesa. Dark Side of the Gym mai repară un pic imaginea generală, pentru ca albumul să se încheie cu probabil cea mai proastă piesă a lui, anume cea care îi dă titlul. Berninger efectiv mormăie niște rahaturi peste o orchestrație absolut bizară și iar mă întreb: de ce?

Dar mai bine vă întrebați voi de ce am sărit peste Guilty Party. Pentru că am vrut s-o las la urmă, uite d-aia. Pentru mine este al doilea mic meastărpis al acestui disc, după piesa de deschidere pe care am lăudat-o la început. Acum vreo săptămână am descoperit-o și am ascultat-o de zeci de ori de atunci, fie în varianta de studio fie live. Deși și asta seamănă cu altele mai vechi de la The National (oare cu Think You Can Wait?), deși nu mă regăsesc în versuri pentru că n-am mai trecut de mult prin așa ceva, nu știu, felul în care versurile spun o poveste, tristețea aia și mai ales orchestrația, felul în care cresc sunetele în fundal, felul în care-ți face mintea să umble razna prin amintiri și poate chiar să proiecteze imagini, locuri și oameni în viitor, toate astea mi-au dat dorința aia atât de familiară să mă închid undeva cu piesa asta ca și cum ar fi unica din univers și s-o ascult la infinit. Până și clipul ei minimalist mi se pare perfect pentru melodie. Totul a ieșit perfect când a venit vorba de acest Guilty Party, ce mai.

Sleep Well Beast a fost lansat azi și se găsește deja pe torente, Deezer și Spotify. Iar dacă vreți să ascultați trupa cântând live în ordine toate piesele de pe acest album o puteți face aici. Cu versurile la pachet, pentru cine mai dorește și cine mai poftește.
Audiție plăcută.