Wednesday, 31 May 2017

În sfârșit, am făcut cunoștință cu London Stadium

Că tot îl menționasem recent și nu-i călcasem pragul; i-am dat numai târcoale de vreo două ori. De altfel ultima dată am fost aici chiar săptămâna trecută, însă fostul stadion olimpic, actualmente fieful lui West Ham United, era închis. Nici ieri nu arăta foarte prezentabil, pentru că se pregătea pentru un concert Depeche Mode, iar organizarea turului a prezentat multe lacune (aș putea face o listă cu bullets pe tema asta dar n-are sens, în schimb le-am dat feedback negativ, nu de alta dar ei l-au cerut), însă pot spune că este unul dintre cele mai frumoase stadioane pe care le-am văzut. Și până la urmă doar asta contează.

London Stadium are cu siguranță ceva special. O fi forma lui circulară și stilul intim în care pare a fi îngropat sub acoperiș, precum Maracanã sau cumva mirosul de lemn proaspăt care încă se mai simte prin sălile de la tribuna I? Sau poate pentru că orice stadion care a găzduit cea mai importantă competiție sportivă a planetei rămâne pe vecie înconjurat de o aură invizibilă. Devine iconic și, apropo de cuvintele care desenează imagini frumoase în minte, duce mai departe acel "olympic legacy" pe care l-au menționat două doamne ieri la stadion, în timp ce m-au depășit pedalând pe două bicle. Chiar mă gândeam că e probabil al 4-lea stadion olimpic pe care-l vizitez, după fabulosul Panathenaic (inaugurat, dracu' știe, acum vreo 2000 de ani!), Montjuic din Barcelona și Olimpico din Roma. Și Wembley a fost stadion olimpic, dar ăla vechiu', prin urmare nu l-aș pune la socoteală.


Pare cam greu de crezut, dar faptul că West Ham (un club mediocru în Anglia din punct de vedere al trofeelor câștigate) s-a mutat de pe un stadion cu o capacitate de vreo 35.000 de locuri pe acest nou și strălucitor London Stadium a făcut ca în sezonul tocmai încheiat ciocănarii să se claseze pe locul 8 într-un top al echipelor europene cu cel mai mare număr de spectatori la meciurile jucate acasă. Și deși nu se poate lăuda cu multe cupe, West Ham se mândrește în schimb cu celebra sa academie de fotbal, care a dat lumii fotbalistice nume cum ar fi Frank Lampard (senior & junior), John Terry, Rio Ferdinand și Michael Carrick, dar poate mai ales cu faptul că în naționala Angliei care a câștigat controversata finală a Mondialului din 1966 erau titulari 3 ciocănari, printre care și celebrul Geoffrey Hurst, autorul unui hat-trick în acea finală de pe Wembley.

Am zis că nu mă lungesc la povești și iată că nu mă abțin. Hai mai bine să vă arăt cum s-a prezentat London Stadium la întâlnirea cu mine. Data viitoare va arăta cu siguranță altfel, asta pentru că e într-o continuă transformare, fiind probabil the most customisable stadium in the world: tribunele se mișcă, capacitatea variază, pista de atletism vine și pleacă, gazonul la fel, până și acoperișul este dublu acum față de cum era în urmă cu 5 ani la Olimpiadă și tot așa. Fotografiile sunt făcute ieri dar și în urmă cu o săptămână, atât cu camera Nikon cât și cu telefonul.