Thursday, 3 November 2016

După 2 ani la Londra

Pe 3 noiembrie 2014, după ce în prealabil am stins lumina, aterizam în metropola britanică având un singur geamantan după mine, magistral burdușit de către mama, comparată de mine la acea vreme cu Houdini. Mie nu mi-ar fi ieșit niciodată, mi se părea ireal să poți îndesa acolo tot calabalâcul unui emigrant. Apoi, după câteva clipe, am realizat că au trecut 2 ani. 

În Londra nu m-am adaptat niciodată. Asta pentru că n-a fost nevoie să mă adaptez; totul mi s-a părut natural de la început, fără convulsii și drame. Poate că cel mai important lucru pe care l-aș menționa acum, după 2 ani, este desăvârșita lipsă a regretelor. Nu mi-a părut niciodată rău că am ales să plec și nu am devenit melancolic nici măcar pentru 3 secunde, literalmente. Oricât de clișeistic ar suna, e loc de mult mai bine, dar se putea și mai rău. Am ajuns să mă bucur de o stabilitate și, implicit, de o liniște care nu-s deloc de lepădat.



Londra, din momentul în care am ajuns să mă îndrăgostesc de ea, mi-a lăsat acea bizară impresie că aș cunoaște-o de multă vreme, ca și cum în altă viață am mai trecut pe aici. Exact același feeling l-am avut și în Cluj și probabil că niciodată în București. Aici cel mai bine simți asta când e ceață și mirosul umed de toamnă-iarnă te teleportează practic într-o altă epocă. Același efect îl pot avea aromele de mâncare, cafea și tutun de pe străzi. Sau clasica arhitectură a caselor cu două-trei etaje, multe lipite între ele într-o minunată monotonie. Alături de alte multe lucruri, asta înseamnă Londra pentru mine.

Cică o casă de pariuri din Crouch End ar fi lansat deja provocarea "ce va avea loc mai întâi: Brexit-ul sau obținerea cetățeniei britanice de către Bogdan". Povestim pe tema asta peste vreo 3 ani.