Tuesday, 16 August 2016

Revedere cu Stamford Bridge după 4 ani

Este luni seara. Plec de la muncă din Canary Wharf, adică din estul Londrei, îndreptându-mă către vest, în Fulham, cartierul lui Chelsea FC. Schimb metroul la stația Westminster și văd primul suporter îmbrăcat în tricoul echipei, semn că și el merge la meci. Dacă în octombrie 2012 făceam un tur al stadionului Stamford Bridge ca simplu turist, acum merg la primul meu meci pe această legendară arenă. De altfel este primul meci din Premier League pe care-l văd live. Frustrările mele de microbist pot fi lăsate în sfârșit în urmă.

Temperatura este perfectă și asta mă face să îmbrățișez încă o dată minunata vară britanică, una ferită de caniculă. The Bridge arată foarte primitor, scăldat în ultimele raze ale soarelui. La intrare ni se oferă moca o băutură energizantă cu gust de Red Bull pe care trebuie s-o bei până intri în incinta stadionului, pentru că evident nu ai voie cu ea înăuntru. Sunt percheziționat sumar și realizez că un nenorocit ar putea intra lejer cu o armă la o adică. Trec repede peste acest gând pentru că urc scările și The Bridge mi se deschide în toată splendoarea, oferindu-mi o cu totul altă perspectivă față de cea din urmă cu 4 ani, când l-am văzut de la marginea terenului și din peluza sud, care nu e foarte înaltă. Acum sunt la tribuna 2, atât de sus încât nu văd tribuna 1 în totalitate, din cauza acoperișului înclinat (Old Trafford style).

Poate că nu o să vă vină să credeți, dar am dat 94£ pe biletul la meci, deși pe el scrie 56£. L-am comandat online și l-am primit alături de o scrisorică politicoasă care mă îndemna să nu cumva să spun cuiva cât am dat pe bilet și nici de unde l-am luat. Ba erau chiar într-atât de amabili furnizorii încât mi-au oferit numele unui nene, membru al clubului Chelsea cică (?!), în ideea că, v-ați prins voi, de la el aș fi primit acest bilet. Dacă mă întreabă careva, just in case. Pentru că el, săracul, n-a mai putut să vină. Yup, it happens in London.

Dar cui îi pasă? Sunt pe stadion și nu mai este mult până la începerea meciului. Chelsea primește vizita concitadinilor din est, West Ham United (nu vă lăsați păcăliți de nume). Postez primele poze pe Facebook și mama se miră pentru că stadionul pare gol. Nu-i panică, se va umple până la refuz în câteva minute. Și chiar asta se întâmplă. Meciul începe sub privirile a 41.521 de spectatori. Conte joacă într-un clar ca lumina zilei 4-1-4-1, cu noul mijlocaș-ancoră N'Golo Kanté sudat la mijlocul terenului și Matić plasat mai sus ca în era Mourinho. Bilić și Conte, doi antrenori pe care îi admir, se agită non-stop pe margine și nu se așează deloc pe bancă. De multe ori intră chiar în teren. Așa că îi pozez în acțiune, după cum puteți vedea mai jos.


Mi se ridică un pic părul pe spinare când stadionul începe să strige "Chelsea, Chelsea". Mă întreb dacă lui Diego Costa i se ridică ceva când fanii îi scandează numele (este de departe cel mai frecvent nume pe buzele lor), dar cu siguranță s-a obișnuit deja. Este un ghiolban, dar un atacant de o valoare incontestabilă, care marchează golul victoriei în minutul 89, cu un șut din afara careului.




Meciul se termină și ieșim ordonat de pe stadion. Există stewarzi care te ghidează până și la ce budă să intri, pentru a le evita pe cele aglomerate. Organizarea este ca de obicei impecabilă, pe străduțele din Fulham vezi poliție călare și oameni care ghidează puhoaiele pentru a evita gâtuirea traficului. La metrou se intră în grupuri cu pauze între, dar una peste alta nu ai mult de așteptat și te miri cum pot pleca atât de rapid zeci de mii de oameni de la o singură stație. Suporterii încă strigă "Diego, Diego" în timp ce mă urc în tren. Azi voi fi mers 44 (patruzecișipatru) de stații cu metroul, dar după atâta timp m-am obișnuit și pare o nimica toată. Parafrazând o replică din primul Die Hard, tradusă haios, ce ți-e și cu Londra asta!