Saturday, 12 March 2016

The Londoner #116

Adică de prin metropolă adunate:

  • Vă scriu aceste rânduri baricadat în bucătărie, pentru că apartamentul nostru este un mic war zone de aproape 3 săptămâni. Îmi voi savura această zi de sâmbătă în compania unor muncitori care au venit să zugrăvească pereții în jurul blestematelor ferestre recent schimbate. Mi-am petrecut identic și sâmbăta trecută. Băi, trăi-v-ar, în cazul în care nu ați prins-o din start, repet: de trei săptămâni a fost nevoie ca să ne schimbe ferestrele și să finiseze treaba - trei echipe diferite de muncitori, pauze mari între zilele de lucru, balamuc și praf ca după 9/11 la sfârșitul fiecărei zile și tot așa. Dacă se întâmpla asta în România... de fapt nu, nici în România nu se întâmplă. Până și acolo s-ar fi mișcat mai repede lucrurile. Un-fucking-believable.
  • Acest tămbălău din apartament mi-a generat și prima zi liberă din ultimele 7 luni, mai exact de când am început actualul job. În răstimpul ăsta sunt convins că am devenit angajatul cu cele mai multe working hours din companie. Lucrez acum pe vreo 14 conturi, trimițând traducători să lucreze pentru pacienți în orașe cum ar fi Birmingham, Bristol, Northampton, Coventry, Cambridge, Walsall și Dudley. Ah, da: a trebuit să-mi iau liber ca să stau acasă cu minunații muncitori. Apropo, dacă românii ne-au furat bani, arăboii din episodul doi mi-au șparlit o pungă cu tutun. Ce barba lor!
  • Am realizat recent că londonezul din mine nici c-ar putea fi mai privilegiat: locuiesc în cartierul pe care-l iubesc cel mai mult, Crouch End, și lucrez în Canary Wharf, cartierul financiar care arată chiar mai bine decât The City și care, precum fratele său mai mare, mustește zilnic de băieți care fac lumea să se învârtă. Nu aș alege niciun alt cartier în care să locuiesc sau să muncesc, asta e combinația perfectă pentru mine, deși fac mai bine de două ore zilnic pe drum, dus-întors. Nu cred că îmi voi reveni vreodată din fascinația de a mă plimba printre zgârie-nori și peste canale, holbându-mă în toate direcțiile ca un etern turist în propriul oraș ce sunt.
  • Săptămâna asta am experimentat o chestie super inedită la birou. Ați auzit de Manhattanhenge? Ei bine, exact asta am văzut eu dintr-odată ridicându-mi ochii din monitor și privind pe geam către apus, tocmai din esticul Canary Wharf, străbătând cu privirea toată Londra printre clădiri către vest. Am făcut și o poză, după cum vedeți, dar ea nu face dreptate fenomenului. Poate fi periculos pentru ochi, așa că nu trebuie să te holbezi câtuși de puțin în lumină.
  • Foarte probabilul și mult discutatul Brexit îmi dă de gândit, desigur. La prima vedere nu e de bun augur pentru imigranți, dar nu posed suficientă informație pentru a da un verdict. S-ar putea să aibă și părți avantajoase, în sensul unui mai bun control al influxului de imigranți, care poate deveni sufocant. Spre bucuria și oarecum spre liniștea mea am depășit deja un an în câmpul muncii în UK și mă refer desigur strict la joburile cu contract. Sper ca la o adică să conteze treaba asta. Sanda Nicola va veni să relateze referendumul pentru Digi24 și astfel ne vom întâlni în Londra pentru a treia oară deja (a doua întâlnire e planificată luna viitoare).
  • Pentru că metropola va crește constant în înălțime (sute de clădiri de minim 20 de etaje vor fi construite în următorii ani) apar tot mai mulți contestatari ai acestei expansiuni. Acum se pune problema că noul turn ce urmează a fi ridicat în The City, care ar deveni cea mai înaltă clădire din cartierul financiar și a doua din Londra după The Shard, va proiecta prea multă umbră pe clădirile din jur și asta s-ar putea lăsa cu procese. Te doare bila. Detalii aici
  • Cred că sunt martorul unei povești de dragoste între doi puști de școală generală. I-am remarcat de căteva ori deja, în autobuzul care mă duce la metrou dimineața. El se urcă la o altă stație și îi ocupă loc în primul rând la etajul double-decker-ului. Ea se urcă la aceeași stație cu mine, se așează lângă el după ce el își dă rucsacul la o parte, apoi amândoi îți pun picioarele pe marginea geamului. So bloody sweet. 
  • Primul meu prieten adevărat cunoscut în UK se conturează a fi Tatjana, o femeie de 34 de ani stabilită aici de peste 20 de ani. Este din Sarajevo și a fugit de acolo în plin război. Știți cum se întâmplă în cazurile astea, "a plecat temporar" după cum spune ea și "temporar"-ul s-a transformat în două decenii. Am fost colegi doar două săptămâni dar ne-am plăcut și uite așa a venit Tatjana la petrecerea de ziua mea tocmai din Southampton (m-am serbat pe un vaporaș pe Tamisa, dar nu am mai dat detalii aici), împreună cu soțul ei nord-irlandez. Tatjana n-are Facebook și nici Whatsapp, așa că păstrăm legătura old school. Este o femeie extrem de plăcută și în același timp foarte puternică și înfiptă, exact așa cum știți că sunt bosniacii în general. 

Și pentru că Tatjana deja mă citește (cu Google Translate, vă dați seama ce amuzant) și apreciază pozele mele din Canary Wharf, iată încă o serie pentru ea și pentru voi. Pozat cu Nexus 5X și editat exagerat asumat cu Snapseed. V-am pupat!