Saturday, 13 February 2016

The Londoner #113

Adică de prin metropolă adunate:

  • Incidente cu de toate pentru toți s-au petrecut în ultimele săptămâni în proximitatea mea londoneză. După o cursă ca în filme, un drug dealer urmărit de poliție s-a înfipt cu mașina într-un magazin din Crouch End, distrugându-l în mare parte. Umblă vorba că ar fi avut 70 kile de coca în mașină, dar mie mi se pare enorm. Zilele trecute, ajungând în Crouch End de la muncă, am crezut că s-a petrecut ceva grav, pentru că era plin de mașini de poliție și salvări, iar un trotuar întreg era blocat pe câțiva zeci de metri. O polițistă mi-a spus că a avut loc un "incident chimic". The fuck? Se pare că a fost o alarmă falsă în cele din urmă. Și tot zilele trecute a luat foc acoperișul unui pub care este lipit practic de clădirea în care lucrez, așa că am fost evacuați pentru mai bine de o oră. Nu de alta, dar să nu ne plictisim.
  • Am dat nas în nas cu Slaven Bilić la metou, în stația Green Park. Șchiopăta omu', probabil că s-a băgat cu ciocănarii la vreo miuță. Roacărul antrenor croat a luat poziție în privința prețurilor obscene pe care suporterii trebuie să le plătească pentru a merge pe stadion aici în UK. 
  • Cred că ticul verbal cel mai des întâlnit printre londonezi este "basically". Ăsta-i fix ca "deci"-ul nostru. Aproape fiecare frază începe cu "beizcli". Și am mai remarcat unul, printre băieții de băieți cu tentă coca, mai ales indieni, pakistanezi și alte nații asemănătoare, fie ei imigranți sau născuți și crescuți aici.  După fiecare frază scapă un "ain't it?", care e mai degrabă un "init" foarte scurt. Exact cum punea Pițurcă în interviuri câte un "nu?" la finalul frazelor, cerând confirmarea spuselor sale. 
  • Cum mutarea office-ului în Canary Wharf s-a amânat pentru câteva săptămâni, încă aterizez în Old Street în fiecare dimineață și de multe ori îmi iau micul dejun chiar de la stația de metrou. A devenit unul dintre tabieturile mele preferate. Nimic nu se compară cu un sausage roll și o cafea imensă la pahar de plastic. I'm a lazy urban boy. 
  • O femeie urcată în metrou după ce am coborât doar ca să fac loc celor care treceau a vrut să-mi ofere locul ei, deși tocmai se așezase. Asta pentru că am invitat-o să se urce înaintea mea. Cred că era mai tânără ca mine. Cam așa este majoritatea oamenilor de pe aici. Foarte amabilă, nu neapărat tânără. Și uite așa ajungem la ultimul punct:
  • Joi seara m-am întâlnit cu Alexandra, româncă din Cambridge, care mi-a luat un interviu pentru un proiect de la facultate. Subiectul a fost reprezentat de experiența mea din UK ca român. Unele întrebări chiar m-au pus pe gânduri, la altele aveam deja răspunsul pregătit. De exemplu, m-a întrebat dacă și când m-aș întoarce în România. Și ce ar trebui să se schimbe în România pentru a mă face să revin. I-am explicat că nu mă văd făcând asta vreodată și că mă simt grozav aici. Nici în 100 de ani nu s-ar putea schimba România la modul ăsta. Și chiar dacă s-ar schimba și ar progresa, amigos, vreau să văd lumea, vreau să trăiesc și alte experiențe. Ce să mai caut în România? Suntem în secolul 21, nu mai e cazul să trăim înrădăcinați în glia strămoșească. I-am spus Alexandrei și ce îmi place cel mai mult în UK, comparativ cu România. Este exact același lucru care îmi plăcea la Cluj raportat la București: calitatea umană. Liniștea pe care mi-o dau cei din jur, aceste 8 milioane și ceva de umanoizi. Faptul că nu țin minte când am vrut să omor ultima dată pe cineva numai cu puterea minții, lucru care în România se petrecea aproape zilnic. Și asta se vede chiar și aici pe blog, unde scriu mult mai rar articole în care defulez în timp ce-mi iese fum pe urechi. Ca să-l citez pe tata, nu mai sunt sufocat de prostime. 

Din 31 decembrie 2014 nu am mai ieșit din Londra și habar n-am când mai ajung prin România. Trebuie să dau o fugă în curând, să-mi văd părinții și bunica. Și cam atât. M-am adaptat la viața de aici mult mai bine decât mă așteptam.