Wednesday, 9 September 2015

Revedere cu Wembley după 3 ani

Dacă în 2012 vizitam acest templu ca un simplu turist curios aflat pentru prima dată în Londra, aseară am mers pe stadion la primul meu meci ca locuitor al metropolei. Mai să-mi dea lacrimile de emoție când am ajuns acolo, așa cum avea să-l bușească nițel plânsul și pe Wayne Rooney după golul marcat aseară, prin care l-a depășit pe Sir Bobby Charlton în topul all-time al marcatorilor naționalei Angliei.

Meciul a contat mai puțin, Anglia a bătut Elveția și era oricum calificată deja la Euro 2016, însă faptul că m-am aflat acolo alături de 75.000 de oameni a însemnat mult pentru mine. De acum pot spune că pe Wembley joc acasă.

Stadionul arată excelent din toate punctele de vedere. Acoperișul, forma tribunelor și faptul că între tribună și acoperiș nu este spațiu liber protejează foarte bine spectatorii de vânt. Organizarea a fost impecabilă, atât la intrarea cât și la ieșirea din arenă, nu am stat la cozi interminabile și nu am fost strivit de aglomerație. Implicit nu m-am simțit insultat că am plătit o anume sumă de bani pe bilet. La capitolul "Fapt divers" aș menționa mirosul de fish & chips (London's trademark) de care n-am scăpat nici în înaltul tribunei (apropo, e a dracului de înaltă), adolescentele din spatele meu care cântau imnul Angliei chiar și în timpul jocului și asiaticii care m-au flancat pe scaune: în stânga un el, cu un steguleț, suporter destul de înfocat al britanicilor și în dreapta o ea, venită singură la meci, privind atentă și curioasă jocul și chiar bucurându-se și aplaudând golurile și finalul meciului. Pe moment m-am întrebat dacă or fi imigranți sau doar copii de imigranți, născuți și crescuți aici. Dar nici nu mă interesa răspunsul. Ce poate fi mai cosmopolit de atât? Metropola ne iubește pe toți.

Am fost tentat să-mi iau DSLR-ul însă riscam să nu pot intra la meci, așa că am pozat moderat, folosind doar telefonul și cămăruța de buzunar Nikon.