Thursday, 17 September 2015

Cu Toby Jones la ArtHouse

După cum vă spuneam, ieri am fost din nou la cinematograful de buzunar din Crouch End pentru a lua parte la un fel de premieră a unui film. Între noi fie vorba, nu e chiar de buzunar cinema-ul ăsta. Intru eu frumos în sală, îmi caut locul, ridic privirea către balconul din care vizionasem filmul duminică, dar balconul ia-l de unde nu-i. Mă uit mai bine, mă frec la ochi, nimic. Nici urmă de balcon. Și asta pentru că mă aflam în altă sală, amigos. Da, micul cinematograf are de fapt două săli. Am zâmbit, am început să ronțăi niște alune învelite în ciocolată și m-am uitat la film.

thetimes.co.uk
Eh, partea asta nu mi-a mai plăcut. Filmul e crunt, crunt rău. "Capodoperele" lui Malick sunt mici copii pe lângă ăsta. Nu am cuvinte pentru a descrie cât de bizar, monoton și abstract este. Vă spun sincer, m-am simțit cel mai prost din sală. Sau cel mai cerebral. Una din două. M-a bătut gândul să plec, să-mi cumpăr un tabloid de la colț și să-l citesc pe budă, pentru că tot ar fi însemnat că fac ceva mai inteligent și cu siguranță mai puțin bășinos și pretențios,  însă am rezistat cumva până la final. Noroc că filmul este relativ scurt. S-au aprins luminile și Toby Jones a venit în sală pentru sesiunea Q&A, moment în care m-am luminat.

Tipul este foarte plăcut și natural, deși pe ecran nu lasă impresia asta în filmele în care l-am văzut. A vorbit despre cariera lui și despre filmul-minune la care tocmai asistasem și ascultându-l cum răspunde întrebărilor din sală am devenit mai indulgent. Mi-am schimbat un pic perspectiva. Am realizat că sunt chestii din istoria și din literatura Angliei pe care nu le cunosc, așa că ar fi un pic deplasat să mă apuc să fac aici un mișto acid. Am apreciat faptul că nimeni nu s-a apucat să-l pozeze, așa cum pozează maimuța de pe plajă sau vedeta din cameră (în cazul ăsta), prin urmare nu mi-am scos telefonul să-l imortalizez pentru că aș fi arătat ca un cocalar lipsit de respect, mai ales că eram la doar vreo 4 m de el. La final nimeni nu i-a cerut autografe, totul decurgând într-o notă firească și amicală.

Una peste alta am mai învățat câte ceva și am plecat mulțumit de la cinema. În nici 10 minute eram acasă, iar domnul Jones într-o mașină, probabil deja departe de Crouch End.