Wednesday, 8 July 2015

#WalkTogether #7/7

Londra a comemorat ieri 10 ani de la momentul 7/7. Încă mi se pare ciudat că termenul folosit în engleză este "anniversary"; mie asta îmi sună a sărbătoare, atunci când îți aduci aminte de ceva plăcut. În presă, în social media și în atitudinea oamenilor din jur am simțit normalitate, respect și decență. Și citind mai multe povești despre ororile acelei zile m-am emoționat. Nu știu dacă m-am simțit mai londonez ca niciodată sau mândru, așa cum spun unii. Chestiile astea nu au de-a face cu acest moment. Am simțit emoție și compasiune, atât. Și m-am alăturat mișcării #walktogether.

Ea a vrut practic să aducă aminte de ziua în care sistemul de transport londonez a fost pus la pământ de cele 4 bombe, prin urmare londonezii care aderau la această mișcare s-au dat jos cu o stație mai devreme și au parcurs la picior restul drumului către locul de muncă. E drept, eu fac asta zilnic: ies de la metrou cu o stație mai devreme (Oxford Circus) și o iau la pas către zona Marble Arch / Hyde Park, fie chiar pe Oxford Street, fie pe unele străzi paralele care străbat cartierul Mayfair.

Am citit atâtea articole despre 9/11, chiar și cărți, am văzut nu știu câte documentare pe temă, însă despre 7/7 nu știam mai nimic. Deși mult mai aproape, atât temporal cât și fizic, acest eveniment nu-mi rămăsese pe retină. Până ieri, când am început să-l privesc într-o altă perspectivă. După cum spuneam: la fel de londonez, lipsit de mândrie, dar cu siguranță mai emoționat.

Ieri, în drum spre muncă.
Ziarele de la metrou.
De Murray nu scapi nicăieri, nici măcar într-o astfel de zi.