Monday, 4 May 2015

Am rezolvat dilema microbistului londonez turmentat

Anume eu cu cine țin dintre atâtea echipe londoneze de primă ligă? Nu-i musai să-mi placă vreuna, desigur, ci doar așa de prosteală. E drept că de mai multă vreme Chelsea îmi era mai dragă un pic decât Arsenal, deși fieful tunarilor se află mult mai aproape de zona în care locuiesc. Ieri după prânz, tocmai în ziua în care împlineam 6 luni de când m-am mutat la Londra, am dat o fugă până la Stamford Bridge, Chelsea a câștigat titlul și eu m-am albăstrit, adică am decis că dacă e să susțin vreun club din metropolă, acesta este cu siguranță cel din vestul Londrei.

Ziua a început ploioasă și friguroasă și era cât pe ce să renunț, să stau acasă și să lenevesc. Fac o oră până la Stamford Bridge: vreo 5 stații cu autobuzul, 15 în underground și alte două în overground. Când am ajuns în zona stadionului ieșise soarele și deși n-am intrat la meci (ah, da, nu vă faceți iluzii) m-am bucurat că n-am rămas acasă. Am mai spus-o: ca să intri la un meci jucat de Chelsea sau Arsenal trebuie să-ți iei bilet cu mai multe luni înainte. Nu prețul reprezintă neapărat problema, ci practic imposibilitatea de a prinde un bilet liber. Sold out în sus, sold out în jos. Cam așa e și la piesele de teatru în care joacă actori celebri. Așadar m-am dus la stadion doar pentru a lua pulsul albaștrilor, pentru a mă bucura de atmosferă și pentru a face poze.

Chelsea a câștigat cu 1-0, asigurându-și astfel titlul de campioană. Eram în incinta stadionului când s-a marcat golul. Este doar al 5-lea titlu din istoria clubului, ultimele 4 fiind obținute în ultimii 11 ani, 3 dintre ele cu Mourinho antrenor. Asta spune ceva despre chimia dintre The Special One și Chelsea.

După ce am făcut câteva poze pe la stadion și pe stradă, m-am decis să merg să văd finalul jocului într-un pub. Ce să vezi? Nu doar pe stadion nu poți intra, ci nici în orice pub. Asta pentru că vreo două dintre ele erau mega full și nu în sensul că nu mai aveai loc la masă sau la bar, ci pur și simplu nu aveai spațiu nici să intri. La uși erau postați paznici, iar unul dintre ei mi-a făcut semn că pot intra, deși alții nu aveau voie (nu știu ce i-o fi plăcut la mine, poate camera foto..?). Am intrat eu așa vreun metru, dar nu băteam cu privirea la ecran pentru că era practic imposibil. Oamenii stăteau călare pe mese și pe scaune și atmosfera era exact ca pe stadion. Drogba și Mourinho erau des pe buzele fanilor, care scandau tot felul de nebunii. Unii dintre ei salutau din priviri sau pozau pentru cameră, ba vreo doi blokes chiar m-au întrebat dacă nu cumva sunt de la vreun ziar. S-a scandat chiar și "boring Chelsea", dar la mișto, desigur, întru oftica tunarilor.

Imediat după fluierul de final mulțimea a explodat, berile au început să zboare prin aerul sufocant al barului și s-a cântat, desigur, We Are the Champions. Mi s-a ridicat un pic părul pe spinare, m-am bucurat pentru The Blues și am râs pe sub mustață văzând cum ies oamenii din local cu hainele îmbibate de bere, dar bucuroși. Una peste alta sărbătoarea de pe străzi a fost decentă, fără excese, ba chiar mai rezervată decât mă așteptam. Am apreciat organizarea fără cusur, peste 40.000 de oameni disipându-se fără blocaje pe străzi și la metrou, în condițiile în care Stamford Bridge este un stadion de cartier, înconjurat de străzi destul de înguste.

Când alegi să susții o echipă (indiferent ce naiba o mai însemna și asta), criteriile sunt de multe ori puerile și aparent nesemnificative, ca atunci când te hotărești cu cine să votezi și optezi pentru X pentru că ți se pare băiat simpatic, deși habar nu ai ce platformă politică are. Cam așa s-a născut și mica mea simpatie pentru Chelsea, începută în 2012 când am vizitat Stamford Bridge, continuată și susținută de jocurile pe calculator, aerul aristocratic al clubului, charisma lui Mourinho și superbele tricouri albastre. Dar poate că ambiția de a face performanță a contat cel mai mult, care la un club ca Arsenal lipsește de mai multă vreme.

Oricum, astea sunt prostii și vă asigur că dorm la fel de liniștit și când pierde Chelsea. Mișto ar fi însă să pun mâna pe un bilet în sezonul următor, dacă nu la un meci din Premier League măcar la unul din Liga Campionilor. E doar o chestiune de timp până voi ajunge și la primul meci pe The Bridge sau Emirates.

Vă las cu unele poze făcute ieri (am pus mai multe pe Facebook).