Sunday, 14 December 2014

La Cage Imaginaire

Restaurantul francez din Hampstead are o istorie de 50 de ani și doar 5 săptămâni de când mă are angajat. Având o capacitate de maxim 50 de locuri, este intim și cochet exact așa cum îi stă bine unui local aflat în acest frumos cartier londonez. Mi-a plăcut atât de mult încât primul meu impuls atunci când m-am prezentat la muncă a fost să mă așez la masă și să fiu servit. I guess old habits die hard. 

Personalul are un singur angajat britanic, acesta fiind managerul, Andrew. Dacă am reținut bine este scoțian. În rest am vreo 3 colegi din Republica Moldova, un bucătar spaniol numit Francisco (mândru nevoie mare că știe multe înjurături în română, gen "sugi pula mia", doi franțuzi (un el și o ea, fără legătură) și o cehoaică brici care se pricepe la treburi mai bine ca Andrew însuși. Șefa cea mare (i-aș spune proprietara, dar nu sunt sigur că ea deține localul) este italiancă. Tot ea administra și pub-ul la care am lucrat ca barman pentru două zile, pub care săptămâna asta a ars de dracii l-au luat.

Clienții La Cage Imaginaire sunt britanici, în proporție covârșitoare. Tiparul clasic al celui care vine să ia masa aici este reprezentat de o persoană elegantă și educată, de vârsta a doua sau chiar a treia, dar avem și destule cupluri de amorezi, fie ei tineri sau mai în vârstă. Am avut chiar și un blind date aici, între un el și o ea săriți de 60 de ani. Seniorii care ne calcă pragul (mulți vin să-și aniverseze ziua de naștere) arată senzațional pentru vârsta lor (de exemplu a fost o lady care împlinea 80 de ani și căreia nu i-aș fi dat mai mult de 65; arăta și se conversa într-un mare stil).

Nu am avut probleme de niciun fel cu niciun client în perioada în care am lucrat aici. Toți pleacă mulțumiți, salută călduros, transmit complimente staff-ului și deseori bucătarului. Evident, mai dai și peste diverși constipați, dar aceste cazuri au fost atât de rare încât nu merită luate în seamă. În perioada asta avem multe petreceri de Crăciun și aniversări, ocazie cu care localul este rezervat exclusiv unor grupuri mari de persoane (35+). Voi lucra inclusiv de Revelion, însă din fericire britanicii nu petrec până la 5 - 6.00 dimineața ca noi. Oricum, e clar că nu prind artificiile de la London Eye.

Încă lucrez part-time, dar săptămâna asta am bifat zile cu 9.5, respectiv 6 h. Contează fiecare jumătate de oră în care lucrezi, pentru că ești plătit la virgulă, strict în funcție de timpul în care ești la muncă. Prin urmare când e de lucru e bine, pentru că timpul înseamnă bani și în sensul invers. Adică produce valoare, nu doar consumă. Am primit recent acel National Insurance Number despre care v-am povestit, prin urmare acum pot semna contract și voi primi tot mai multe ore. Dacă ai avea un salar fix, nu ți s-ar plăti orele suplimentare și șeful te-ar chema să lucrezi în weekend ce ai face? L-ai înjura de mamă. Pe mine m-au chemat într-o zi care inițial era liberă, dar n-am înjurat pe nimeni, pentru că asta a însemnat că voi face mai mulți bani. Plus că doar m-au întrebat dacă pot veni la lucru, nu m-au obligat. Cam așa funcționează treaba. Ți se adună toate orele lucrate, suma obținută se înmulțește cu salariul orar și uite așa ești plătit până la ultima monedă.

Nici nu are sens să specific că toată această experiență este total nouă pentru mine, dar îi fac față mult mai bine decât mă așteptam. Chiar am un feeling bun, pentru că simt cum fiecare efort pe care-l fac este răsplătit, atât financiar cât și ca aprecieri pur verbale. Mă înțeleg foarte bine cu Andrew, un tip pe la vreo 50 de ani care îmi lasă senzația că ar fi gay și deseori rămânem până după ora 11.00 p.m. pentru a închide localul (nu vă gândiți la prostii). Când plec îmi spune aproape de fiecare dată "Thanks, good job" și vă asigur că nu o face de complezență. Mă încurajează deseori cu un deja trademark "C'mon, Bagdăn, let's go! Chop chop!". L-am învățat să spună "mișcă-ți curul" și evident că pronunță haios expresia. Am avut și mici meciuri cu Francisco, un tip plin de frustrări pentru că nu e șeful în bucătărie, frustrări pe care și le defulează pe colegi atunci când Valentin, bucătarul șef, nu e în zonă. E un Gică Contra cum rar (sau poate chiar niciodată) am întâlnit. Pe vreo două colege le-a făcut să plângă din cauza atitudinii lui de cocalar spaniol fără minte prea multă, dar în ultima vreme remarc că și-a mai revizuit comportamentul în privința mea. Așa că toate bune una peste alta.

Am învățat destule lucruri pe care recunosc că nu le știam, mai ales în privința conduitei într-un local. felului în care se servește mâncarea și vinul, modului în care tratezi un client (deși noi, eleganții, folosim expresia "guest", nu "customer"). Am fost disperat (și încă mai sunt puțin) de tirbușoanele standard pe care trebuie să le folosesc când deschid o sticlă de vin și am dat destule rateuri în fața celor pe care trebuia să-i servesc. Prin urmare mi-am adus propriul tirbușon, ăla cu care sunt obișnuit, doar pentru a afla că nu am voie să-l folosesc. Așa că am tot făcut practică până am dat de cap nenorocitului de corkscrew din dotarea localului. Dar încă am un sentiment de ușurare când clientul comandă o sticlă de vin cu dop care se deșurubează manual. Faptul că n-am spart și n-am vărsat nimic până acum reprezintă un mic miracol, deși deseori era cât pe ce să torn diverse chestii (unele fierbinți, ale uleioase sau chiar contondente) în capul clienților. La mustață i-am ratat. Deh, spațiul este foarte mic și te desfășori mai greu.

Există un dress code pe care trebuie să-l respect (a fost nevoie să-mi expedieze ai mei niște țoale din țară pentru că plecasem la Londra având doar "costumul ăla bun" în bagaj). Mai nou Andrew mi-a spus și că trebuie să mă bărbieresc zilnic, deși în perioada în care am purtat cioc nu comentase pe temă. Eh, nici chiar așa, că-s leneș și pe deasupra mi s-ar irita pielea. Un pic de bărbiță nu strică.

La noi în local ești așteptat cu pâine caldă, unt și măsline ca aperitiv (sâmbăta avem și bruschete), apoi poți opta pentru starter & main course și, desigur, desert. Mai multe detalii despre meniu aveți aici. Personalul primește o masă din partea casei, dar asta se pare că doar în zilele în care au chef (sau timp) bucătarii. Oricum, contează. N-am testat încă deserturile, dar sunt foarte tentat de cheesecake. Printre guests cel mai popular desert pare a fi the apple tatin. Avem și un vin al casei (franțuzesc, desigur), dar nu l-am găsit pe net așa că nu vă mai încarc memoria și cu el.

Uneori ai senzația că ești într-un film aici la La Cage Imaginaire. Punem colinde, trebăluim, aruncăm ochii afară pe minunata străduță Flask Walk, glumim, dar mai ales reușim să încropim o echipă pragmatică. Nu s-a pus problema până acum de ieșiri în afara orelor de program, de team building sau de alte prostii din astea. Suntem colegi și atât. Partea bună la un astfel de job este că, odată ziua încheiată, pleci acasă fără a fi încărcat de diverse gânduri legate de deadlines, clienți dificili, tasks pe care nu le-ai terminat și așa mai departe. Treaba se termină când mesele sunt aranjate, totul strălucește și La Cage Imaginaire este gata să primească noi oaspeți a doua zi. It's a day-by-day job.

Desigur că nu mă văd făcând o carieră aici, ar fi absurd. Aplic în paralel la alte joburi, din categoria next level. Văd perioada asta la modul "bă, am făcut-o și pe asta și uite că încep să prind mici rădăcini în Londra făcând ceva ce în România n-ar acoperi nici pe departe facturile", Până la urmă este vorba de auto-educație, pragmatism și determinare.

Așadar, living the dream? Nu încă. Dar ajung eu acolo.
Chop chop!