Wednesday, 3 December 2014

După prima lună la Londra

Voi încerca să menționez cât mai multe aspecte pe care le-am remarcat și experimentat în aceste 30 de zile trecute de când locuiesc aici, în special chestii pe care nu le-am pomenit în articolele precedente. Le iau absolut la întâmplare, fără legătură între ele, în ordinea în care memoria mi le servește. 

Nu mi-e dor câtuși de puțin de țară. Îmi lipsesc ai mei, desigur, dar ăsta nu-i dor de țară. M-am adaptat foarte bine până acum, n-am avut nici cel mai mic moment de anxietate. Sincer să fiu nu mă așteptam, până și eu sunt surprins că lucrurile au evoluat atât de bine pe acest plan. Posed o liniște de foarte bun augur. Se pare că Londra îmi priește.

Voi fi probabil mereu fascinat de felul în care se văd zgârie-norii de sus din Hampstead seara când ies de la muncă și orice bucată din imensul oraș care apare în zare când umblu pe dealuri (are destule din astea Londra). Sunt la fel de pasionat de modul în care poți gusta orașul de la etajul autobuzului, din primul rând, exact așa cum o face un turist. Dacă ai și muzica potrivită în căști senzația e perfectă.

Ca peste tot prin Vest, lumea se urcă în bus doar prin ușa din față și coboară doar prin cea din spate. N-am văzut niciodată pe cineva care să nu respecte asta, oricât de amărăștean și needucat ar fi părut. Mă întreb în cât timp s-ar putea ajunge în România la acest minim act de civilizație.

Străzile sunt impecabile; perfect marcate și semnalizate. Există semne de circulație și pe cele mai banale străduțe și trotuare. Aici nu ai cum să te trezești că nu te-ai încadrat bine sau că s-au suprapus benzile. Dacă ții de banda ta totul e în regulă.

În Londra nu există noțiunea de ghenă și nici tomberoane nu sunt prea multe. Gunoiul se lasă efectiv în stradă, în saci de plastici, lângă stâlpi. A doua zi dimineață este colectat, Londra nefiind Napoli.

Aici nu întâlnești nici măcar un câine maidanez, evident, dar ghici ce? Au vulpi maidaneze! Chiar când redactam acest articol am văzut de la geam două vulpi (mari mai erau, să dea dracii) care atacau pungile cu gunoi pomenite mai sus.

Deși locuiesc în cel mai scump oraș din lume, există și lucruri ieftine pe aici. Și uite așa am devenit fan O2: acasă am Wi-Fi gratuit, care merge foarte bine (nu ca în România, dar peste cel de la hotelurile din Occident), asta pentru că există multe astfel de puncte în oraș în care compania distribuie net, iar telefonul mă costă mai puțin ca în România: cu o cartelă O2 de 10 lire îmi acopăr lejer toate necesitățile lunare legate de telefonie și internet pe mobil. De fapt nu doar le acopăr, dar nici măcar nu consum jumătate din minutele, sms-urile și traficul de net alocat. E drept, la banii ăștia nu pot suna în România, dar acum există atâtea aplicații și softuri care oferă convorbiri gratuite încât nici nu-mi bat capul. Apropo, cine dorește noul meu număr din UK să-mi dea un mesaj privat. Îl păstrez și pe cel de Vodafone RO, dar îl folosesc numai când mai vin prin țară.

Am reușit să-mi fac cont la Barclays. Aleluia. După cum v-am povestit era pe cât de simplu pe atât de alambicat.

Până acum detest două lucruri din UK: robinetele și monedele. Am mai vorbit despre ambele, așa că nu mai insist. Nope, nici acum nu am învățat nenorocitele de monede (le recunosc doar pe alea de 1 liră și 50 de pence).

Toaletele din localuri sunt impecabile. Mă refer la aspectele esențiale: curățenie și intimitate. Doar în Italia am văzut bude mai mișto. Cele mai nașpa peste care am dat (mai ales la capitolul intimitate) sunt cele din New York.

Oamenii sunt extrem de amabili și calmi. Inevitabil ajungi și tu așa. Spui "thank you" și "sorry" de vreo 37 de ori pe zi. Fiecare expresie separat de 37 de ori.

Mirosurile de tot soiul care te izbesc în permanență pe străzi reprezintă pentru mine un trademark al acestui oraș. Mâncare, tutun, parfum, cafea, foaie de ziar. Și iarbă (as in weed). Multă iarbă.

Încă nu știu când voi ajunge la un meci din Premier League, dacă nu pe Stamford Bridge (Chelsea) sau Emirates (Arsenal), măcar pe White Hart Lane (Tottenham). Mai toate partidele sunt deja sold out, iar cel mai ieftin bilet la cel mai banal meci costă în jur de 40-50 de lire. Deși simpatizez cu Chelsea, locuiesc relativ aproape de celelalte două stadioane. Apropo, nu am TV și nici nu prea mi-am bătut capul să văd meciuri online. Mai degrabă voi merge prin pubs la meciuri în serile în care nu lucrez. N-am mai văzut un meci de fotbal de când am plecat din România, dar nu-i bai deloc.

Toată lumea se plânge de vreme, dar eu văd părțile bune: iarna nu ai ger și nici zăpadă, iar vara scapi de caniculă. În Anglia temperaturile variază mult mai puțin ca în România de la un anotimp la altul. Să tot plouă atunci! Pe la ora 16.00 deja e beznă, dar nu știu dacă acest aspect e cauzat de poziția geografică sau de nori.

Am cunoscut foarte puțini englezi autentici. Șeful meu este unul. Ține cu Arsenal. Londra, global city as it is, e un Turn Babel în care dai peste toate națiile planetei. În toate joburile care țin de servicii întâlnești numai imigranți. Englezii se respectă și au în special desk jobs prin corporații și diverse alte firme. Iar Cameron vrea să ne trimită acasă mai nou, dacă timp de 6 luni suntem șomeri, mama lui astăzi și mâine. La restaurantul franțuzesc în care lucrez (voi povesti despre asta altădată) vin în special britanici, dar nu prea mă conversez cu ei. Pe celebrul fotbalist Claude Makélélé l-am ratat duminică (a servit masa la local chiar înainte să ajung eu) și cică și Rowan Atkinson aka Mr. Bean a venit să mănânce acolo.

Până la urmă toate-s bune și frumoase. Îl așteptăm pe Moșul aici în Crouch End.