Wednesday, 5 November 2014

M-am mutat la Londra

Apartamentul meu este la
et. 1 în clădirea mascată de bus. 
Și locuiesc în cel mai fain cartier pe care mi l-aș fi putut alege (faza și mai mișto e că nu mi l-am ales eu). Este vorba despre Crouch End, aflat într-o mică vale din partea nordică a orașului, relativ aproape de Emirates Stadium. Sunt vecin cu diverse figuri publice cum ar fi James McAvoy (dacă vreți să citiți legende urbane, intrați aici; prima e chiar tare), dar această zonă m-a cucerit instant prin aerul pe care îl degaja când am studiat-o pe Google Maps, iar atunci când am ajuns aici chimia s-a păstrat.

Crouch End este un cartier de buzunar perfect: boem, compact, artsy, animat, plin de pubs, cafenele cochete, restaurante intime și elegante, bănci, firme, magazine cu viniluri și CD-uri, markets. Pure British, în două cuvinte. Îți poți rezolva practic orice problemă ieșind în șlapi din apartament și survolând o arie de câteva străzi. M-am îndrăgostit atât de tare de această zonă încât faptul că locuiesc aici m-a hiperventilat cel puțin în măsura în care a făcut-o emigrarea în sine și ideea de a o lua de la capăt într-una dintre cele mai tari metropole ale planetei.

La două minute de apartament există o tavernă pe care am călcat-o în prima seară, fiind lovit de o bere exact așa cum trebuie și mai ales de niște The Verve, care aici sună chiar mai bine ca prin alte părți. Există o groază de trasee și stații de bus; cred că atunci când vin din centru fac cam 30 de secunde din stație în camerele înalte ale apartamentului meu (au cel puțin 1 m peste înălțimea camerelor cu care am fost obișnuiți). Am găsit aici practic combinația perfectă între spațiul metropolitan utilizat la maximum, intimitate și boemie. Cel puțin asta e senzația după două zile.

Azi - mâine o să am un prim interviu, dar pe latura asta vom povesti mai încolo. Încă sunt în faza organizatorică, atât cu apartamentul cât și cu mai multe detalii tehnice legate de faptul că am devenit londonez cu acte. Mutarea asta s-a petrecut foarte natural și înainte să mă lăudați că am avut curaj, așa cum îmi spuneați când am plecat la Cluj, vă spun același lucru pe care l-am afirmat și atunci: nu este vorba de niciun curaj (și nici de falsă modestie). Curajul există doar atunci când îți învingi o anume frică, dar în cazul meu nu s-a pus problema de așa ceva. Asta pentru că nu puteam pleca din țară într-un moment mai potrivit, în condiții / aranjamente mai nimerite, fără să mă rețină nimeni și nimic în România și având deja rude și prieteni aici. Nu mai e ca acum 20 de ani, când se fugea din țară în Occidentul care ne cerea vize și care te-ar fi deportat dacă te-ar fi prins, nu se mai pune problema să pleci într-un mare necunoscut, dormind prin gări, fără a habar avea unde vei locui, cum vei ține legătura cu cei dragi sau peste câți ani îi vei revedea (unchiul meu a emigrat exact în aceste condiții). Pentru mine este așadar un pas firesc, o alegere simplă și logică, nimic mai mult. Iar Londra scurtează preludiul pentru c-am senzația că mă îmbrățișează tot mai strâns. Până și Wi-Fi avem moca, dar să nu spuneți nimănui.

Aseară am avut un prim contact și cu zona centrală (așa, ca Londoner, pentru că turistul din mine mai fusese de două ori pe aici), dar pentru început vă arăt doar fotografiile pe care le-am făcut prin Crouch End.





Emirates Stadium & The City of London's skyline