Monday, 10 November 2014

Foo Fighters: Sonic Highways

Am ascultat deja de câteva ori noul album Foos și pot spune că am sentimente împărțite în ceea ce-l privește. Rezistând tentației de a-i da un crunt dismiss din start, așa cum haios și impulsiv procedam acum 3 ani jumate cu Wasting Light, pentru ca apoi să revin și să-l consider (chiar și azi) unul dintre cele mai mișto albume rock ale mileniului, încă las acest nou album să crească. Cred totuși că Dave & Co. puteau scoate un disc mai bun. Acest Sonic Highways conține multe bucăți care seamănă nepermis de bine cu unele piese banale din discografia trupei (mă refer în special la acele căderi și urcări făcute pe griful chitarei). Există însă și melodii (sau părți de melodii) care se prezintă foarte mișto.

În primul rând nu trebuie uitat faptul că acest album este unul tribut, cu o poveste aparte ("a love letter to the history of American music", ca să-l cităm pe Dave), compus în 8 orașe americane. Detalii aici. Pentru că avem 8 orașe -> doar 8 piese pe acest disc, putem să le analizăm pe scurt, una câte una.

Something from Nothing. Începe ca Skin and Bones, continuă banal, dar se încheie beton. În concerte va da foarte bine.

The Feast and the Famine. O mică bestie rock care sună foarte bine, din păcate refrenul seamănă mult cu These Days de pe Wasting Light. Oricum, va da bine și asta live.

Congregation. Ce slideuri mai fac băieții ăștia pe grif... Aceleași ca înainte. O piesă banală, de neluat în seamă.

What Did I Do / God As My Witness. Se vrea o piesă inedită, dar pe mine m-a pierdut de la intro-ul ăla cu Dave acompaniat de pian și nu m-a mai recucerit pe parcurs. Nu-mi trezește niciun feeling.

Outside. Asta merge, deși mă disperă cu aceleași plimbări pe grif menționate mai devreme. Or fi făcute de Pat Smear, ca să spună și el că nu e de formă în trupa asta.

In the Clear. Vezi piesa de mai sus (da, tot cu din alea începe #-o), dar compensează oarecum prin ritm. Una peste alta este o piesă mediocră însă.

Subterranean. Armonia începe foarte promițător, dar al doilea acord este ales în mod nefericit, fiind ca o frână de mână a unei piese care avea mare potențial. Astfel rămânem doar cu o altă melodie banală (și lungă).

Albumul se încheie cu I Am a River, iar asta sună foarte bine (ca piesă în sine și mai ales ca album closer).

Sper să văd Foos live pe aici prin UK la anul.