Wednesday, 10 September 2014

Songs of Innocence: Albumul care îngroapă U2

Am subliniat un principiu aici pe blog, când vorbeam despre Roger Federer: trebuie să știi când să te retragi. Indiferent ce faci, cine ești și indiferent de situație. Ultimul album U2, lansat ieri în parteneriat cu Apple, îmi arată (mie personal, la un nivel pur artistic, nicidecum comercial) că trupa pe care o admir de 17 ani și despre care am publicat două cărți a încetat să mai existe sau, în cel mai obiectiv caz, a ajuns o parodie, o copie a celor care o copiau (la Coldplay mă refer, evident). Lamentabil album; îl consider mai prost chiar și decât October. Cel mai prost. Poate că și din acest motiv l-au făcut disponibil moca pe iTunes.

În timp ce descărcam albumul am ascultat acele previews de 30 de secunde oferite de iTunes. Am simțit imediat că avem de a face cu un mare fiasco, dar mi-am acordat răbdare. După ce l-am ascultat integral lucrurile erau deja clare. Apoi l-am mai ascultat de vreo 3 ori, forțându-mă, nicidecum din plăcere, pentru a putea scrie acest review. 

Nu prea știu de unde să încep. Hai s-o luăm cu versurile. Descoperim aceleași fascinații și teme obosite (mama lui Bono, The Ramones, copilăria, inocența, dragostea eternă, bombele din Irlanda). Dați-o dracului, lads. Ați trecut binișor de 50 de ani și cântați tot despre așa ceva? Apropo, titlul e jalnic. Cu el trebuia să încep. Songs of Innocence? Of decadence, mai degrabă. Scrieți cântece despre inocență pe la 20 și ceva de ani așa, dar când te apropii de vârsta a treia ți-ar sta bine într-o altă postură. 

Sound-ul nu are nicio legătură cu acel clasic U2 cu care am fost obișnuiți vreme de 30 de ani. Rock-ul a murit, iar pop-ul care l-a înlocuit e numai bun pentru un fan Coldplay, pentru radio sau pentru un club de bisexuali. The Edge este practic inexistent. Chitarele lui sunt doar un pic mai sesizabile decât alea care se aud în trupa Voltaj. Mullen pare să fi fost înlocuit de un software, pentru că tobele nu au nicio vână. O fi din cauza acelui producător, Danger Mouse, dar sincer să fiu nu mă interesează cauzele, ci efectele. Vocea lui Bono e ok, dar acest aspect este irelevant în studio. Încă un minus: se abuzează de tot felul de "ooo OOO ooo"-uri, care probabil încearcă să ofere o notă expansivă, antemică, dar eșuează, devenind chiar enervante. 

Odată ce ajungi la piesa numită Volcano verdictul este dat deja, ba te bufnește și răsul. Avem aici o combinație între para-para-paradise-ul lui Coldplay și eskimo-ul ălora de la Kumm. Sunt efectiv jenat că U2 a putut scoate pe piață o astfel de mizerie. "Ooo vol-ca-no!" Ce, mă? Ați fumat ceva foarte prost sau ce? Cristoase dumnezeule!

De altfel toate aspectele care țin de acest album sunt proaste. Dacă vroiai să-l faci atât de slab nu-ți ieșea așa. Nu mi s-a întâmplat niciodată să ascult un album U2 și să nu mă blochez măcar pe o piesă. În cazul de față fac eforturi să le ascult până la capăt. Exclus să dau repeat vreuneia. Exclus să-mi pun albumul în iPod sau să fiu curios ce acorduri are vreo melodie pentru a o încerca la chitară. Nu cred că voi mai asculta vreodată acest disc care nu-mi spune absolut nimic.

Consider că spiritul trupei a fost ucis de obsesia de a rămâne relevant și de a compune acea muzică gustată de ăștia mai tinerei. Bono a uitat cum spunea, cu mai bine de 20 de ani în urmă, "you hold onto something so tight you've already lost it". Exact asta s-a întâmplat acum: au încercat atât de mult să rămână cool încât s-au îndepărtat total de asta. Erau semne că se îndreaptă aici din urmă cu 10 ani. Să fim serioși și obiectivi: după All That You Can't Leave Behind (oarecum forțat numit a 3-a capodoperă U2) trupa a mers doar în jos. Odată cu fiecare album lansat noi, fanii, vorbeam între noi și ne spuneam scremut "nu m-am obișnuit cu noul album, dar cred că începe să-mi placă, îl mai ascultăm, îi mai dăm șanse". Neah. Cam greu "ne obișnuiam". Asta pentru că U2 n-a mai scos nimic "wow" după epocile numite Zoo TV și PopMart. În schimb Bono mănâncă un răhățel pufos odată cu fiecare lansare: de data asta ne-a anunțat că ăsta e cel mai intim album al lor. Așa cum fusese și All That You Can't Leave Behind parcă. Iar Atomic Bomb fusese "cel mai bun". Iar No Line on the Horizon albumul "pe care l-au așteptat o viață". Bine, Bono, stai jos. 

Am citit siderat comentarii extaziate pe diverse forumuri. Se pare că unora le place albumul ăsta. Am dat și peste fanatici, iată. Asta e, să le placă lor acolo, deși din punctul meu de vedere acești fani sunt lipsiți total de papilele artistice gustative. Mai știam eu unii așa, admiratori ai unor trupe locale. Orice rahat scoteau trupele respective era degustat, înghițit și apreciat de acei groupies lipsiți total de obiectivitate. Din punctul meu de vedere singurele piese decente (dar atât, decente și nimic mai mult, adică ascultabile) de pe acest album sunt Every Breaking Wave (un With or Without You reloaded), Song for Someone, Sleep Like a Baby Tonight și The Troubles (featuring Lykke Li). Restul e numai bun pentru recycle bin. Cum să nu incluzi tu Mercy pe acest album, o piesă 100% u2ish, adorată de fani, probabil cea mai bună scoasă de U2 în ultimii 10 ani? Cum să nu pui mai multe piese gen Invisible, care în iarnă părea un teaser mai mult decât decent? Cum să te dezbraci de rock până la piele și să ajungi să-i imiți pe ăia de la Coldplay? Cum să te reinventezi atât de defectuos, după ce la începutul anilor '90 ai făcut istorie prin cea mai spectaculoasă schimbare de stil din istoria muzicii?

E cazul să lămurim și aspectul comercial. N-am dubii că U2 va umple din nou stadioanele și va fi ascultată de milioane de fani din întreaga lume. Chiar și eu voi merge probabil să-i văd în cadrul următorului turneu, de dragul acelui U2 vintage (deja îi putem spune așa). Apreciez chiar și felul în care au lansat albumul; nimic nu transpirase pe net și în presă. Ne hrănisem doar cu o tonă de zvonuri false. Trebuie să aplaudăm asta, ca mișcare de marketing. Faptul că albumul se distribuie online, gratis pentru admiratori, în timp ce corporația U2 încasează 100 de milioane de la Apple, urmând să lanseze albumul pe disc abia în octombrie, pare a fi o plasă de siguranță în cazul în care vânzările vor fi slabe, precum în cazul precedentului album. "Lumea l-a luat moca de pe net și nu a mai fost interesată de pachetul cu bonusuri de pe disc" (cică vor fi ceva piese în plus acolo). Da, este admirat că trupa încearcă să se alinieze vremurilor și să rămână modernă, ca sound și ca marketing, și inteligentă din punctul de vedere al business-ului, dar pe latura artistică ea s-a compromis total. Și nu cred că-și va mai reveni vreodată, dacă după cea mai lungă pauză dintre două albume lansează cel mai prost album. The longer the work, the shittier the result. Asta spune totul.

Ceea ce ascultăm azi nu se mai poate numi U2.