Tuesday, 25 February 2014

Misterul "lăzii cu pisoi" de la parter

Ploiești, cartierul Barieră, blocul în care am crescut. Ieri, în timp ce așteptam liftul, am avut senzația că am călcat în ceva pe stradă și-mi tot verificam tălpile. Nu știam ce rahat pute așa, până când am remarcat lighioana. La parter, în casa scării, își face mai nou veacul o pisică. Ea este "îngrijită" de un locatar imbecil, care i-a făcut culcuș și îi aduce apă și mâncare. Adică este milostiv cu un animal pe nervii vecinilor (care trebuie să suporte mirosurile pestilențiale, mizeria și mieunatul mâței), nicidecum pe barba lui, pentru că altfel ar lua animalul la el în casă și ar răspunde pentru el. Dar voi reveni la ideea asta după ce vom discuta un pic despre blestemele lipite pe ușa de la lift, după cum puteți vedea în foto.

Așadar ce avem noi aici? Băi, inițial am crezut că ăla care a lansat aceste blesteme precise (omul chiar știe ce vrea) nu este cretinoidul care crește pisica (apropo, vorbim despre o ditamai pisica, nicidecum despre un pisoi), ci un vecin exasperat. Evident, l-am considerat un agramat și m-am gândit că a vrut să spună "Ăla care ai ADUS", în loc de "DUS". Asta pentru că, la naiba, pisica era acolo! Tocmai o remarcasem. N-o omorâse și nici măcar n-o alungase nimeni. Deci m-am gândit că este un mesaj pentru zoofilul care are grijă de pisică pe scara blocului în loc s-o ia în morții lui la el acasă. Și m-am amuzat. Am zis "Bine, bă, agramatule. Sunt de acord cu tine".

Dar se pare că pisica avea o ladă care a dispărut (probabil a dus careva lada afară, cu tot cu pisică, dar animalul s-a întors), deci varianta B ne spune că mesajul poetic din imagine este scris chiar de binefăcătorul ei, care astfel îl înjură pe cel care a îndrăznit să-i strice culcușul odraslei necuvântătoare. Tind să cred că așa e de fapt, ținând cont și de numărul mare de zoofili scelerați, care adoră animalele dar detestă rasa umană, peste care am dat. Genul ăsta de blesteme este specific lor.

Oricum, nu contează câtuși de puțin cine e misteriosul autor. Ar conta în schimb bunul simț și salubritatea, dacă nu avem pretenții prea mari. Că uite așa i-aș blestema și eu pe demenții ăștia să se aleagă cu tot felul de barbiduci de la animalele pe care le iubesc mai mult decât e cazul, să respire pișat și căcat până li se usucă părul din nas și, utopic vorbind, să trăiască izolați cu aceste animale, fără a beneficia de nimic provenit de la om. De niciun ajutor, de niciun produs și de niciun serviciu. Eventual pe o insulă, băieți.

Și tot la capitolul salubritate: am remarcat în ultimele zile că mai mulți bloggeri s-au apucat să scrie despre obligativitatea proprietarilor de câini de a curăța rahatul produs de animalele lor pe stradă. Salut această idee. La noi prea puțini fac asta. Țin minte ce se mai mira needucatul din mine în urmă cu vreo 13 ani, când am văzut cum o tipă curăța rahatul câinelui pe undeva prin centrul Barcelonei. Mai avem de așteptat până când marea masă a proprietarilor de câini din România va proceda la fel.