Tuesday, 10 December 2013

A fost un an foarte bun pentru muzică

Well, cel puțin pentru muzica pe care o gust eu. Mai mulți artiști pe care îi admir au lansat albume mișto anul ăsta, unii dintre ei primind recent nominalizări Grammy pentru respectivele creații. Hai să facem o mică retrospectivă, cu trimiteri către articolele pe care le-am publicat la vremea respectivă.

La începutul lunii martie Stereophonics au lansat Graffiti on the Train, unul dintre cele mai faine albume ale lor, care mă va bântui multă vreme. Pe discul ăsta am dat peste cele mai mișto guitar solos pe care le-am ascultat în ultimii ani. La capitolul ăsta eu nu-s în trend - chitariști faimoși și spectaculoși gen Santana, Satriani, Clapton, Hendrix (completați voi lista) nu mă impresionează, ci mai degrabă ăia mai puțin cunoscuți, care știu să transmită feeling și te pot băga în transă cu numai trei note. De Adam Zindani ați auzit? Ascultați solo-ul de la Graffiti on the Train, dar asta după ce citiți versurile piesei și prindeți povestea, ca să aveți totul la pachet. Ăla da solo! Dar nici cu Kelly Jones nu mi-e rușine, deși el e pe rhythm guitar. Însă în Take Me (piesă în care o puteți auzi și pe a sa iubită) bagă un slide solo de mă urcă pe pereți. Una peste alta: e un album dat dracului, pe care mi l-am cumpărat. Pentru că merită.

Schimbăm registrul destul de radical cu Hurts. Sunt interesanți băieții ăștia, iar albumul lansat anul ăsta, Exile, m-a prins.

Dave Grohl și-a luat doar aparent o pauză de la Foos, pentru a face una bucată rockumentary, plus un album la pachet, tras cu diverși artiști. Detalii aici. Albumul ăsta tocmai s-a ales cu două nominalizări Grammy. Respectele mele pentru Dave Rock 'n' Grohl.

The National au scos Trouble Will Find Me, un super album. Belelele să vă gasească de nu-l ascultați! Am fost blocat săptămâni la rând pe melodia Don't Swallow the Cap. Cred că în universul personal va rămâne ca un generic de final pentru anul care tocmai se încheie. Trouble Will Find Me este nominalizat Grammy pentru cel mai bun album de rock alternativ al anului.

Depeche Mode au apărut la interval c-un album de o plictiseală cronică, așa cum a fost și precedentul, dar măcar i-am văzut și eu live, în sfârșit. A meritat.

Și scoțienii de la Biffy Clyro au lansat un disc nou, dar încă n-am avut răbdare să-l ascult. În schimb piesa asta face cât un album.

Placebo au ieșit din hibernare cu Loud Like Love. Este foarte intens și face toții banii. Ba aș fi plătit chiar dublu pentru el, cam cât costă noul album Urma (o aberație din punctul meu de vedere, dar voi reveni la ideea asta).

Kings of Leon m-au surprins foarte plăcut cu Mechanical Bull. Recunosc că mă așteptam la un material caca maca. Albumul a reprezentat coloana sonoră a excursiei mele în UK și a fost nominalizat Grammy pentru cel mai bun album rock al anului.

Hai să ne îndreptăm atenția și către rock-ul underground de pe (sau de sub...cum naiba vine în cazul ăsta?) meleagurile noastre. Urma a lansat recent (aleluia...) noul material. Am scris despre el aici. Tot respectul pentru faptul că au făcut albumul disponibil online pe un catralion de platforme. Îl poți descărca la un preț decent de oriunde, începând cu iTunes și terminând cu nu-știu-ce site obscur. Însă nu știu dacă asta justifică prețul de 80 de lei al discului propriu-zis. Este enorm. Mi se pare o mișcare mult prea elitistă și total lipsită de sens, în condițiile în care nici naiba nu mai dă bani pe muzică în epoca asta. Cel puțin la noi în țară. Dacă vreau să am discul original pentru a-l asculta în mașină ce fac? Scot din buzunar 18 euro? Adică 80 de lei pentru ce? Pentru cărțulia aia cu monumente și clădiri care trebuie restaurate? Thanks, but no thanks. În orice caz, să spunem că Mani știe mai bine.

Byron a lansat în primăvară un album care nu-mi spune absolut nimic. Trupa asta nu mai mă pasionează de multă vreme. Iar ăia de la Kumm se țin în continuare de căcăreze hipsterești de genul ăsta. Se pare că nu le-au crescut boașele la loc și nici nu cred că se va mai întâmpla asta vreodată. Trupa asta s-a îngropat după ce s-a debarasat de Dan Byron, iar de la Different Parties încoace au devenit cât se poate de gheianu.

Dar hai să încheiam retrospectiva asta într-o notă frumoasă, cu live-ul de mai jos. Capul de afiș din 2014 va fi reprezentat de noul album U2. Sau așa ar trebui. Dacă abumul ăsta nu va fi extraordinar, am mai spus-o, trupa ar face bine să renunțe. Dacă într-o vreme te-ai numit U2 sau Rolling Stones, nu te poți retrage după ce ajungi un bășit irelevant. Așa cum, dacă te-ai numit Roger Federer, nu trebuie să joci până ajungi ciuca bătăilor. Cam asta e ideea.

Rock on.