Saturday, 30 November 2013

Patriotismul: Un concept desuet ca monarhia

Mâine este ziua națională, acel moment în care se vor trezi brusc românii din noi, se vor mânca sărmăluțe moca în piețele publice, steagurile vor atârna la geam, vom ciocni un pahar, vom posta imagini tricolore pe Facebook și se va organiza cea mai mare paradă militară din ultimele decenii, zice-se. Despre cât de primitivă mi se pare ideea de a defila cu tancurile și cu puștile am mai vorbit. Dar asta e, it goes with the territory. Și despre patriotism am mai punctat una alta (chiar recent), însă acum vreau sa dezvolt un pic ideea.

Din punctul meu de vedere, a te mândri că te-ai născut într-o anumită țară și că implicit ești român, neamț, francez sau american este aproape echivalent cu a te lăuda că ești creștin ortodox și a te bate cu pumnul în piept că asta e cea mai adevărată religie. Vorbim de o întâmplare și nu de un merit. Doar ăia care fac ceva realmente notabil pentru o țară și pentru imaginea ei în lume se pot mândri cu asta. Iar aici nici măcar nu ar mai fi vorba de patriotism, ci mai degrabă de self-esteem. Atât nea Vasile din ultima comună uitată de lume, cât și corporatistul din capitală sau până și cel mai influent politician nu se pot mândri cu faptul că sunt români, chit că neamul lor e aici de secole, din tată-n fiu. Te mândrești pentru că...? Un șir de întâmplări și felul în care s-a împrăștiat sămânța pe această planetă nu te pot face mândru.

Ah, românii au fost eroi, și-au apărat țara, au luptat și altfel tu nu mai existai pe această planetă? Hm. Te nășteai în altă parte, îți zic eu. Peste tot în lume au fost și vor exista eroi, nu-s cu nimic mai breji românii. Da, poți admira faptele eroice ale înaintașilor, le poți aniversa, le poți pune în cărțile de istorie. Dar eu unul nu mă pot mândri cu ele pentru că aportul meu la treaba asta a fost zero. Nu te poți mândri cu o chestie la care nu ai contribuit. Și nu înțeleg de ce trebuie să-mi iubesc țara. Ea mă iubește pe mine sau cum? Nu înțeleg de ce trebuie să ții cu echipa de fotbal a României sau cu Steaua. Mai bine țin cu FC Barcelona și cu echipa națională de fotbal a Spaniei, zisă și La Roja, pentru că ele mi-au câștigat respectul. Și nu mă mândresc nici cu olimpicii români care câștigă olimpiade internaționale, pentru că dacă m-aș mândri cu ei ar trebui să mă rușinez și cu miile sau zecile de mii de analfabeți. Dacă te mândrești cu Nadia Comăneci și cu Ilie Năstase e musai să te rușinezi cu Ceaușescu. Pentru că nu merge să iei doar ce-ți place, dacă o arzi român (sau indiferent ce altă nație). Ori îți asumi totul, ori taci din gură. Și tare am așa o senzație că-n țara asta sunt mult mai mulți analfabeți și proști decât eminențe cenușii, iar când punem totul în balanță, bune și rele, ne dă așa un mare minus că nu ni se înroșește obrazul numa', ci ni se și crapă. Apoi pică.

Trăim într-o lume tot mai globalizată. Unora le place asta, altora nu. Eu intru în prima categorie. Granițele devin tot mai subțiri iar libertatea de mișcare tot mai mare. Ieri eram în Cluj, azi sunt în București, poate mâine mă mut în altă țară și mă îndrăgostesc de o asiatică sau de o mulatră (bine, eu aș vrea o combinație între, dar să nu deviem). Lucrăm în multinaționale, avem colegi și prieteni de toate națiile. Nu voi susține negarea rădăcinilor sau dezintegrarea națiunilor și nu spun nici că nu-i bine să apreciezi lucrurile pozitive care țin de un popor, dar a face bravadă cu patriotismul în secolul 21 denotă, cel puțin pentru mine, o minte îngustă și o micționare împotriva vântului, adică a vremurilor. Astfel de concepții, dacă ajung să fie adânc inoculate (nu mai vorbesc de extremism) te trag mult înapoi.

Cam așa stă treaba cu mândria de a fi român, iubirea de țară, patriotismul etc. (spuneți-le voi cum vreți). E doar punctul meu de vedere, desigur. Mai postează unii chestii de genul "Top 10 invenții și realizări ale românilor" și se umflă în pene că sunt conaționali cu respectivii. Sau imagini cu cele "douăsuteșaptezecișițânjpe locuri pe care trebuie să le vezi înainte pleci din România". Las' că le-oi vedea după ce mai dau o tură prin Londra, prin NY și după ce apuc să văd Africa. Și mi se rupe de invențiile românașilor. Sincer. Mai cool mi se pare faptul că am dat nas în nas cu Natalie Portman la Londra (nu c-ar fi ea cine știe ce femeie sau actriță), că în ultimii doi ani am participat la două evenimente cinefile cu Melissa Leo și Ethan Hawke, că l-am văzut pe Messi jucând în carne și oase sau că am avut privilegiul să-mi răspundă The Edge de la U2 la o întrebare, decât că niște români "de-ai mei" au inventat stiloul sau că-s angajații de bază ai lui Bill Gates. Repet: dacă te mândrești cu ăștia, atunci să-ți crape și obrazul de rușine cu țiganii și hoții care ne fac de râs prin Occident, că din cauza lor suntem văzuți ca ultima nație. Și pe bună dreptate.

Și dacă tot am ajuns aici, hai să mai punctăm un aspect. Lăsând la o parte discuția în modul, legată de patriotismul în sine (e drept, m-am axat mai mult pe a noastră patrie dragă că deh), bă, da' e chiar de răsul curcilor să te mândrești că ești român. Aș înțelege să te mândrești că ești american, că deși sunt mulți retarzi pe acolo, țara aia domină lumea, măcar la nivel militar și economic, aș putea înțelege că ești mândru că ești francez, german, italian (asta da țară frumoasă din multe puncte de vedere, cel puțin pentru mine), dar cum rahat să te mândrești că ești român? Suntem ultima nație, oameni buni. Rușinea Europei, codașii UE, the last pick up in the team, vorba americanului. Ok, unii chiar se mândresc pe bune cu faptul că-s români, e treaba lor. Dar sunt și mulți ipocriți. Veți avea ocazia să-i descoperiți mâine, de la primul politician la ultimul cocalar cu acces la net. De fapt știți și voi că asta se va întâmpla.

Apropo, în urmă cu an am avut o dispută pe tema asta cu o prietenă dragă. I-am spus aseară că o voi pomeni, dar nu-i dau numele. Ea e plecată din țară de vreo 8 ani. Se simte foarte bine acolo unde e, nu are niciun gând de a se întoarce vreodată aici, ba chiar vrea să-și cheme și mama acolo și cu asta ar rupe practic singura legătură pe care o mai are cu scumpa patrie mamă. De când o știu (tehnic vorbind ne știm de peste 30 de ani, de la grădiniță) nu am auzit-o să spună o singură vorbă bună despre țara asta, ba din contră chiar. Ei bine, prieteni, ce făcea ea pe 1 decembrie 2012? Posta texte și link-uri patriotice pe Facebook. "La mulți ani, români! Să ne mândrim, să fim bucuroși!". And shit. Am acuzat-o imediat de ipocrizie și am ajuns să ne certăm. Păi, morții ei de treabă, ce să înțeleg? Ești plecată pe un alt tărâm, îți merge bine acolo, mă sfătuiești și pe mine să plec, nu mai ai practic nicio legătură cu țara asta de cacao și brusc, pe 1 decembrie, realizezi cât de mult iubești România? Dacă tăceai, american rămâneai.

Sfatul meu e să nu faceți așa. Mâine, înainte de a poza în mari români, gândiți-vă un pic dacă simțiți asta într-adevăr. Și dacă da, de ce? Care este motivul pentru care vă mândriți cu România? De ce iubiți țara asta care-i vai steaua ei? Și nu, nu-s retoric acum. Eu am o problemă cu ipocriții în special și, în forul meu interior, cu ideea de a iubi ceva doar pentru că așa ai fost marcat la naștere, by default. Mai mult decât atât, pentru mine a fi patriot și a iubi o țară care nu-mi oferă nimic și care e codașa continentului echivalează cu a mă închina unui rege. Adică este la fel de stupid și desuet.