Tuesday, 26 November 2013

În sfârșit, am ascultat Lost End Found. Și i-am tras un review.

Este un album foarte bun, dar mă așteptam la altceva. Vorbim despre noul disc Urma, apărut la fix 6 ani de la precedentul. Lansarea va avea loc joi seara în The Silver Church (evenimentul inițial, anunțat și de mine aici, a fost amânat). Până una alta, Lost End Found poate fi ascultat integral pe Deezer; vă faceți cont foarte ușor, sunt doar trei câmpuri de completat.

Albumul are 11 piese, dintre care știam deja vreo 7-8, fie din concerte, fie pentru că deja fuseseră lansate ca single. Practic doar Not Your Enemy, Shine On și Ana (?) au reprezentat prime audiții pentru mine. Impresia generală nu este una fabuloasă, asta și pentru că aveam mari așteptări de la albumul ăsta, pe care live îl degustasem și-l apreciasem din toate pozițiile. Repet, pentru a fi bine înțeles: albumul e mișto (complex, bine lucrat, groovy, ritmat), însă după acest statement urmează mai mulți de DAR pe care îi voi înșira mai jos, cu riscul să spună iar unii că-s hater și Gică Contra. Însă eu doar îmi expun părerile pur subiective, cât se poate de sincer. Un artist învață și evoluează din critici și mai puțin din extazul colectiv al fanilor. Așadar avem așa:

  • Impresia generală este că albumul e prea mellow, prea molatic. Aș fi preferat ceva mai hardcore, dar e bine și așa. Cred că ar fi minunat să-l asculți într-un bar, să fie ca o afacere între gândurile tale, muzică și un pahar de whisky. Speed, de exemplu, ar fi putut fi o piesă rock, antrenantă, dar se insistă prea mult cu ruperile de ritm și cu flautul ăla, care-i ca o frână de mână, dacă tot suntem la capitolul mașini. 

  • Faptul că albumul ăsta a fost lansat la mai bine de 4 ani după ce piesele care-l alcătuiesc au început să fie cântate prin concerte nu îți lasă senzația de material nou, ci de album Greatest Hits peste care ai dat într-un sertar, după multă vreme. Cumva ăsta-i șpilul cu lost end/and found? O prietenă din Cluj a avut o replică criminală aseară, în timp ce discutam albumul. Mi-a spus că atunci când a deschis setlistul și a dat peste Terminus a fost derutată pe moment: ea putea jura că piesa asta se afla de fapt pe albumul precedent. Doar o știm de 4 ani. 

  • Piesele pe care le cunoșteam din concerte sună mai bine live. Ceva a lipsit atunci când au fost înregistrate în studio. Poate faptul că s-a lucrat prea mult la ele, iar atunci când pierzi prea mult timp cu ceva nu mai iese bine. Nu știu.

  • Jimmy Cserkesz este un chitarist de senzație și ar fi trebuit exploatat mai bine. Chitara lui merita să fie în prim plan mai des, în locul trompetelor sau saxofonului. Aplauze însă pentru modul în care instrumentul său electric se împletește cu saxofonul la Cine iubește și lasă - doar acustica lui Dan Byron s-a mai îmbinat atât de melodios cu un alt instrument în întreaga discografie Urma: anume cu pianul din piesa Is It Fair. Super solo-ul de la So Long se simte mult mai bine live decât pe album. E mai intens pe scenă.

  • Riff-urile acustice ale lui Mani seamănă prea mult între ele, vezi Terminus, All Wrong, Shine On, So Long și Ana. Fuck, cinci sunt? Dați play la fiecare dintre aceste piese în parte, pe rând, și ascultați doar primele secunde. O ureche neavizată chiar ar spune că-s aproape identice. E păcat că acele două chitare acustice Taylor nu au stimulat mai multă creativitate. 

  • Coperta albumului nu transmite nimic. Priviți în dreapta. Ne lăudăm atât cu conceptele grafice, cu produsul muzical complet etc. și apărem cu așa ceva drept copertă? Niște cuvinte aruncate la grămadă? Îmi aduce aminte de "clipurile" trupei din urmă cu câțiva ani, realizate din slide shows pseudo-pretențioase de imagini și cuvinte. Stați liniștiți, nu vă scapă niciun mesaj profund, așa cum nici în cazul tabloului albastru cu o tușă pe mijloc, vândut cu 44 milioane $, nu v-a scăpat. Și când te gândești că au avut timp din belșug să vină cu o idee mai bună, că doar ne-au amenințat cu albumul ăsta vreme de 4 ani.

  • Am păstrat pentru final chestia care chiar m-a enervat: abia așteptam varianta de studio a piesei Selfish Motherfucker (care oficial se numește de fapt Selfish). Ăsta era cântecul ăla furios, cu mesaj și atitudine, numai bun să-ți stoarcă un pic fierea. Țin minte când am ascultat pentru prima dată piesa asta: era decembrie 2009, mă aflam la Cluj în primul rând al unui club fițos (acolo alesese Urma să concerteze) și mi-am zis "Wow! Să-mi fut una! Cum poate suna piesa asta!". După concert am stat cu Mani la povești și mi-a spus că și fratele său îi spusese că exact așa trebuie să sune Urma. Au trecut 4 ani de atunci, răstimp în care am savurat melodia asta numai live și în variante înregistrate prost și puse pe YouTube. Salivam în așteptarea unei înregistrări profesioniste. Și iată că a venit. Dar ce să vedeți, prieteni? Piesa și-a pierdut boașele. Gata, s-a terminat cu șmecheria. Nu pot afirma că este lălâie, dar în mod evident a pierdut din intensitatea pe care o degaja în concerte. Este sufocată de trompetele alea, mânca-le-ar maidanezii astăzi și mâine, exact la fel cum o super melodie byron, A Peaceful Mind, e distrusă de viorile care-i retează fix acea exuberanță transmisă de versuri. La fel și aici: trompetele distrug forța piesei, care ar fi trebuit să aibă doar distors cât cuprinde, bas și tobă. La naiba, până și senzaționalul solo făcut de Jimmy este obturat de track-ul cu trompeta. Practic nu înțelegi nimic din acel solo din cauza nenorocitei de trompete.

Cam atât am avut de spus și îmi doresc să n-o ia nimeni mai personal decât e cazul. Felicit sincer trupa Urma pentru lansarea acestui album și nu voi uita că Mani mi-a dedicat Selfish-ul la un concert din Cluj. Cred că va trebui să mă mulțumesc cu versiunile live ale acestei piese, în care liderul trupei Urma pare să fi fost inspirat atât de către Maxi Jazz cât și de frecventele concerte din The Silver Church, atunci când vocea sa ușor misterioasă ne face următorul autodeclarat "public confession":

I wanna be a selfish motherfucker
Playing for my heart, the only thing that matters
Wanna be an independent loser
I'm not for sale, not a fame abuser.

Pana mea, maestre, când urli versurile astea și te bați cu palma în piept n-ai nevoie de trompete. Dă-le naibii și lasă-l pe Jimmy se preia controlul! Și dacă tot suntem la Selfish, hai să vă spun care sunt piesele mele preferate de pe acest disc: Terminus (una dintre cele mai bine ritmate și mai catchy piese de pe la noi), All Wrong (ce frumos desenează Jimmy fundalul acestui cântec), Cine iubește și lasă (cred că asta rămâne cea mai intensă melodie de pe album), Doyle, Shine On (sună fain finalul pe două voci) și So Long. Selfish? Hm. Bine, fie, cu marea indulgență a celui care avea alte așteptări de la varianta de studio a acestei piese.

Dragi cititori, dacă vă place albumul, cumpărați-l. Și nu ratați Urma live. Spre deosebire de alții de pe la noi încă n-au reușit să mă plictisească atunci când apar pe scenă.