Saturday, 19 October 2013

S.F.-urile din ultima vreme sunt de toată jena

Am mai spus-o parcă: au laut-o razna băieții responsabili cu efectele speciale produse la Hollywood. Numai cârnați de filme S.F. produc în ultima vreme, pentru copii mici și retarzi. Cu excepția lui Gravity, despre care v-am vorbit recent (și pe care eu nici nu-l consider un S.F. clasic, deși se încadrează în definiția din dicționar),  în ultimul timp am văzut - de fapt am încercat să văd - numai porcărele sefeloide.

Cu Oblivion n-am putut, v-am povestit. Iron Man 3 nici măcar n-am mai încercat. World War Z, am relatat de asemenea, e un S.F. slabisim. Mai nou am dat o șansă filmului After Earth, dar după nici 10 minute l-am oprit, se simțea de la o poștă că-i prost. Cei doi Smith, tată și fiu, făcuseră pereche și în The Pursuit of Happyness (scris cu Y, că așa e faza în film), dar acolo era o cu totul altă mâncare de pește. 

Am încercat și Man of Steel, adică noul Superman sau ce naiba o fi, rezistând și aici tot 10 minute. De fapt m-am prins chiar mai devreme că filmul e o bășină previzibilă, numai bună de impresionat țâncii, dar mâncam o pizza și nu puteam apăsa pe stop, având degetele grase. Rămăsesem așa privind a prost, din plăcere bolnavă, cum fac uneori la Antena 3, urmărind o scenă în care Russell Crowe pare extras din Gladiator, mutat într-un S.F. și dat pe repede (e aceeași temă a soldatului devotat care se împotrivește uzurpatorului, apoi e arestat de gărzile acestuia dar reușește să le facă felul și să scape). Nota pe care o are acest film pe IMDb este aberantă și reprezintă o insultă la adresa altor filme. Da, n-am nicio reținere să afirm asta deși n-am văzut decât 10 minute din film. 

Iar în privința R.I.P.D., cristoase dumnezeule, mă uitam și nu-mi venea să cred că Jeff Bridges poate juca într-o asemenea mizerie. Este un S.F. cu imagini grotești, făcut după o idee cât se poate de stupidă. Se mai vrea și amuzant pe deasupra. O să încerc și Elysium în curând, cu Matt Damon, dar dacă nu o să mai scriu despre el înseamnă că a fost și ăsta un bullshit.

O să spuneți "bine bine, dar nu ne și recomanzi câteve filme?". Păi hai să înșirăm câteva, nu neapărat ca recomandări, că n-am văzut nimic notabil în ultima vreme. Mă uit și eu la destule no-brainers, nu-i asta problema, dar sunt câteva filme care chiar îți insultă inteligența și văd că se fac tot mai multe din astea în ultimii ani. 

The Lone Ranger este un western drăguț. Are și acțiune și comedie (ambele exagerate pe alocuri), dar imaginile sunt foarte mișto. L-am văzut pe un ecran măricel, acasă la ai mei, în format Blu-ray și dau nota 10 cinematografiei acestui film. Johnny Depp e haios în rol de indian, dar doamnele care-l admiră să nu se ude prea repede și să sară pe torente în căutarea filmului înainte de a le specifica faptul că idolul lor joacă tot filmul mascat fiind, deci e cam departe de masculul la care visați. 

În The Lone Ranger joacă un actor charismatic, de urmărit, pe numele său James Badge Dale, pe care tocmai l-am văzut și în Parkland. Ăsta-i un film despre asasinarea lui JFK și a presupusului său killer, Lee Harvey Oswald, ambii dându-și duhul la spitalul Parkland din Dallas. Scenele în care se încearcă resuscitarea lor sunt foarte descriptive și sângeroase, eu privind la ele printre degete, ca un copilaș speriat de Bau Bau, nu de alta dar sângele mă trimite de regulă în lumea viselor. Filmul are o distribuție bună. 

The Way Way Back e o comedie din asta coming of age (observ că e la modă termenul sau, în fine, genul ăsta de film). Pare făcută în anii '80, adică un pic retro, iar Steve Carrell nu e așa amuzant pe cum îl știți. În schimb am o părere tot mai bună despre Sam Rockwell

Dacă vă place riviera franceză și apreciați un thriller corporatist, ușor erotic, e musai să vedeți Möbius, tras la Monte Carlo. În film joacă și Tim Roth, pe care toată lumea care a văzut Pulp Fiction trebuie să-l fi reținut. 

Mergem mai departe cu The Purge, un film cu Ethan Hawke în rolul principal. Cică prin anul 2022, în America, există o zi pe an în care orice crimă e permisă, deci nepedepsită, în ideea defulării și curățirii societății. Și vă cam dați seama ce se petrece într-o astfel de zi. Filmul, unul prost, al cărui sfârșit abia îl așteptam, ne arată asta.

Încheiem cu The Conjuring. Am tot zis că nu mă mai uit la aceste horrors ultra-previzibile și clișeistice, cu familia ce se mută într-o casă nouă care, fatalitate, e bântuită de strigoi sau stafii. Nu știu ce m-a făcut să mă uit la filmul ăsta (e drept, unul peste media celor de gen); probabil că Vera Farmiga, o femeie frumoasă și o actriță pe care o apreciez. Filmul este un pic disturbing la final. Oricum, rating-ul de pe IMDb este cât se poate de exagerat. 

V-am pupat. Weekend fain!