Wednesday, 16 October 2013

"Hai la Brazilia, băieții, la brazilience!"

Am explicat luna trecută unde am auzit vorba asta de duh, cu aceste erori în exprimare fără de care parcă s-ar știrbi din farmecul meltenesc al tribunei. În același articol spuneam că nu voi mai merge la un meci al naționalei de fotbal decât la barajul pentru mondiale poate. Aseară am fost însă la România - Estonia pentru că m-a luat Costin pe sus.

Ne-am calificat la baraj și iată că braziliencele par mai aproape. Trebuie să spun că n-am văzut niciodată Arena Națională atât de goală și am tot călcat-o în ultimele 18 luni. Doar vreo 18.000 de spectatori au venit să vadă un meci decisiv, ce ne apropie de o performanță pe care nu am mai realizat-o în ultimii 16 ani. Când te gândești cum această arenă de 55.000 de locuri se umple deseori la meciurile Stelei, nu ai cum să nu pui în balanță aceste aspecte și să concluzionezi că românul nu mai este legat afectiv de naționala de fotbal. Chiar mă întreb dacă se va ieși în stradă ca pe vremuri în cazul în care, peste o lună, ne vom califica la mondialul brazilian în urma barajului, în cadrul căruia vom juca împotriva Portugaliei, Croației, Ucrainei sau Greciei (pe 21 octombrie aflăm care dintre ele ne va fi adversar).

În fotografia de mai sus, făcută aseară la meci,  nu vedeți doi patrioți și nici doi mari suporteri. Cel puțin eu nu mă încadrez în aceste categorii. Am ținut cu România, desigur, dar fără patimă și fără emoții, așa ca marea masă a românilor, care nu mai suferă alături de națională. Nu știu dacă e bine sau e rău, dacă suntem suporteri de conjunctură, dacă ar trebui să susținem echipa asta necondiționat și așa mai departe. Eu vin la meciuri în special pentru a gusta un spectacol, fie el mediocru.

Geambașu exprimă perfect și cinic această lipsă de interes la adresa naționalei nostre, care probabil nu merită să ajungă "la Brazilia, la brazilience". Dar hai să nu fim răi. Până una alta s-a ajuns la baraj, poate chiar nesperat, iar Rio începe să arate bine. Măcar să ne calificăm și vedem apoi dacă putem să ne bucurăm ca în anii '90 sau naționala asta de fotbal e doar femeia aia pe care o privești nearanjată într-o dimineață și realizezi că fluturașii ți-au adormit de mult în stomac.