Wednesday, 23 October 2013

Ciobul (The Shard), cea mai înaltă clădire din UE

Mi-am dat seama că nu v-am povestit despre clădirea asta, eu fiind, așa cum unii dintre voi știu, fascinat de skyscrapers. The Shard nu era deschisă publicului în 2012 când am vizitat Londra, așa că doar am trecut prin fața ei, însă luna trecută am reușit să mă cocoț în clădire, până la etajul 72. Priveliștea este, lesne de intuit, fabuloasă și recunosc că mi s-au cam tăiat picioarele la primul contact cu ea, mai ales că totul este din sticlă și ai deschidere până în buza geamului pe o rază de 360 de grade.

Unul dintre motivele pentru care i se spune Ciobul este exact această formă a sa, în vârful conic lăsând impresia de spărtură, de acoperiș nefinisat, cu geamuri neregulate (iată o poză făcută de mine acolo, în care se poate vedea că la etajul 72 - altitudine 244 m - dai deja de open air). Dar se pare că de fapt numele Ciobului nu vine neapărat de la forma sa, ci de la fraza rostită de unii refractari ai proiectului, care pe vremea când The Shard era în stadiu de machetă au afirmat că această clădire de sticlă ar fi "a shard of glass through the heart of historic London". Poate că din cauza asta s-au decis arhitecții să-i dea acea formă spartă și neregulată în vârf, cine știe. 

Ciobul a fost ridicat în fix trei ani. Are 87 de etaje (306 m), de aproape doi ani fiind cea mai înaltă clădire din Uniunea Europeană. Desigur, este în principal o clădire de birouri, dar The Shard va găzdui și un ultra-luxos hotel Shangri-La, pentru cei care vor să experimenteze senzații vertigo chiar din vârful patului. Acest hotel se va deschide la finalul anului și va ocupa etajele 34-52. Etajele de sub hotel, 31-33, vor găzdui trei restaurante, iar televiziunea Al Jazeera a anunțat că va deschide un birou în The Shard. Ne dorim, evident, ca acest post TV și oricare altul de pe planetă să nu transmită niciodată atacuri asupra clădirii și facem această asociere nefericită pentru că așa am fost (indirect) învățați după 9/11. Apropo de asta, cităm de pe Wiki:

"Following the destruction of the World Trade Center (WTC) in the terror attacks of 11 September 2001, architects and structural engineers worldwide began re-evaluating the design of tall structures. The Shard's early conceptual designs were among the first in the UK to be progressed following the publication of the U.S. National Institute of Standards and Technology (NIST) report into the collapse of the WTC. The building was designed to maintain its stability under very onerous conditions, with its post-tensioned concrete and composite floors, load-bearing pillars and tapering shape giving it a sway tolerance of 400 millimetres (16 in)."

Ca orice alt serviciu din Londra, vizitarea Ciobului este scumpă. Costă 30 de lire de persoană, adică vreo 157 de lei. La New York, de exemplu, costă tot 30 (de dolari însă, mare diferență) ca să urci la The Top of The Rock, adică la terasa de la etajul 70 al GE Building, asta în condițiile în care această clădire e mult mai celebră ca The Shard (fie și numai pentru asta), iar priveliștea cu Manhattan-ul o bate la fund pe cea cu Londra. În The Shard, în schimbul celor 30 de lire, urci la etajele 69, apoi 72, cobori și atât. N-ai ghid și nici alte servicii. Acolo sus admiri panorama și faci poze, neexistând nici măcar un automat pentru o cafea sau o apă plată. Înainte să intri ți se face o poză, pe care o poți achiziționa la plecare, ca tablou (probabil cunoașteți procedura, se folosește la multe obiective turistice din lume). Noi am spus thanks, but no thanks, în condițiile în care ar mai fi trebuit să plătim 25 de lire pentru acea fotografie fake, cu priveliștea de sus inserată de ei ca fundal, deși noi pozasem jos, înainte să urcăm în lift. Păi am făcut eu poze mult mai autentice acolo sus, deși neprofesioniste. Le puteți vedea aici

În orice caz, un pasionat de zgârie-nori sau doar un simplu turist interesat să ia pulsul uneia dintre cele mai puternice metropole ale lumii, de sus, chiar merită să urce în The Shard. Dacă nu v-am convins de asta până acum, intrați aici. Părerea mea este că astfel de clădiri reprezintă simbolurile unui oraș, grandoarea și puterea sa.