Tuesday, 13 August 2013

"Ai văzut Gatsby? / Da, am văzut Gatsby!"

Era un adevărat trend în urmă cu câteva luni, când The Great Gatsby a apărut la cinema. Toată lumea vorbea despre el, toți mă întrebau dacă l-am văzut sau dacă vreau să-l văd. "Ai fost la Gatsby? Vreau să merg la Gatsby. Ți-a plăcut Gatsby? Când mergem să vedem Gatsby?" - cam așa stătea treaba. Ei bine, fraților, am văzut și eu Gatsby! Nu la cinema în 3D, ci Blu-ray, acasă la televizor. Și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam, fără a fi trimis însă în vreo nirvană a artei. 

Trebuie să specific că nu am citit romanul lui F. Scott Fitzgerald și nici nu țin minte să fi văzut vreuna dintre cele patru adaptări pentru ecran anterioare, făcute în perioada 1926 - 2000. Așa că am văzut filmul lansat în acest an "pe curat", ca să zic așa. L-am luat ca pe un basm, ceea ce vă sfătuiesc și pe voi, în cazul în care nu l-ați văzut încă. Asta și e până la urmă, a fairytale. Din punct de vedere vizual se prezintă foarte bine: imaginile vă vor cuceri. New York-ul erei jazz din anii '20, dinaintea marii depresiuni, este reconstruit superb. Filmul este glossy & glamorous, cel puțin în prima lui parte, iar DiCaprio joacă foarte bine (a fost nominalizat la Oscar pentru prima oară în 1994 și chiar cred că e timpul să lovească unul, după 20 de ani de încercări și super roluri). Nu știu însă dacă pentru personificarea lui Gatsby ar merita unul, dar în general vorbind DiCaprio este mare. Mi-a plăcut și acest Joel Edgerton, pe care l-am mai văzut prin câteva filme. Ben Affleck și Bradley Cooper fuseseră și ei în discuții pentru rolul desemnat în final lui Edgerton. Carey Mulligan a fost cam fadă însă și cred că Michelle Williams ar fi fost perfectă în locul ei. Iar în privința lui Tobey Maguire ce să zic? Nu îmi dau seama dacă omul ăsta joacă la mișto, dacă joacă prost pentru că nu poate mai bine sau dacă nu cumva o face intenționat (a la Seinfeld) și nici dacă este naiv în realitate sau doar vrea să pară așa. Un tip foarte interesant, specializat se pare în roluri twisted, este acest Jason Clarke, care mi-a atras atenția pe la începutul anului și de atunci mă surprinde plăcut cu fiecare rol nou.

Filmul are cronici controversate, unele îl elogiază, altele îl demolează. Sunt oameni care spun că Gatsby-ul anului 2013, regizat de Baz Luhrmann, ucide parfumul cărții și filmelor anterioare, ducând povestea (fie doar la un nivel pur cinematografic) în derizoriu. Alții au o problemă cu soundtrack-ul, mult prea modern pentru un film a cărui acțiune are loc în urmă cu 90 de ani (Jay-Z, Beyonce, Jack White, Lana Del Ray, Gotye) - faza interesantă constă în faptul că petrecerile din film se fac pe muzica ăstora, deci nu îi avem doar în background-ul acustic pe acești distinși artiști contemporani, ci muzica lor este prezentă efectiv în poveste. De unde și oripilarea multora: "Cum adică, în anii '20 se dansa pe Jay-Z?!". Până la urmă consider că treaba asta cu soundtrack-ul este asumată și chiar inedită, nu ar trebui să ne împiedicăm de ea. Gatsby-ul lui Luhrmann s-a vrut a fi diferit de celelalte patru făcute anterior și așa era normal să fie. Vă recomand să-l vedeți și acum hai să trecem la altele, că am o listă întreagă pentru voi.

Încep cu The Life of David Gale, un film din 2003 cu Kevin Spacey, Laura Linney și Kate Winslet în rolurile principale. Am văzut de-a lungul timpului mai multe filme care tratează tema pedepsei capitale, dar ăsta cred că e cel mai bun dintre ele. M-a cam lovit, mai ales la final. Are niște twists care te lasă paf. Este singurul film care a reușit să mă pună pe gânduri în legătură cu oportunitatea și legitimitatea pedepsei cu moartea. Rămân însă la al meu violent și pseudo-idealist principiu: anumiți infractori și teroriști trebuie omorâți (și nu după procese, drepturile omului, ani de amânări and shit, ci pe loc, cu un glonț între ochi).

Revenim în vremurile noastre cu La migliore offerta, cu Geoffrey Rush (probabil cel mai insipid actor bun din istorie, după Michael Caine), Jim Sturgess și nobilul Donald Sutherland (întotdeauna e o plăcere să-l văd). Filmul pare a fi foarte plictisitor dar ajunge să te prindă și să te surprindă plăcut. Dacă vă era dor de un Matthew McConaughey cu al său trademark accent de sudist, outlaw, nițel transpirat și jegos (da, ladies, știu că vă place tipul), vă recomand Mud, unde nenea Mecanăfi apare alături de Reese Witherspoon (nu mai dădusem peste ea de ceva vreme și am apreciat revederea).

Dar pe Elijah Wood îl mai țineți minte? E băiat rău de data asta. Rău dus cu capul, în Maniac, unde joacă rolul unui criminal în serie care are mommy issues. Brrr. Tot la capitolul serial killers, revenim la insipidul menționat mai devreme (Michael Caine), care omoară băieții răi de cartier în filmul Harry Brown. Astfel devine mai simpatic. Noroc și cu Emily Mortimer, o actriță pe care o simpatizez.

Trecem repede prin două filme pentru pasionații WW2. Ambele (re)prezintă cazuri și personaje reale: Into the White (prietenia care se leagă între soldați inamici, germani și birtanici, într-o cabană izolată din Norvegia) și Emperor (felul în care a fost gestionată de la fața locului capitularea Japoniei și sfârșitul WW2) - Matthew Fox (gagiul din Lost) și Tommy Lee Jones (încântător ca întotdeauna) în rolurile principale.

Încheiem seria de azi cu două filme slabisime cu De Niro. Așa cum ne-a obișnuit în ultima vreme, de altfel. Maestre, de ce puța calului oi juca tu în toate căcărezele astea? Bani ai, faimă ai, ce rahat mai vrei? De ce să-ți pătezi imaginea în halul ăsta? Am fi avut pretenții de la Robert fuckin' De Niro. Primul film la care mă refer este Killing Season, unde maestrul face echipă cu Travolta. Și se vânează, mări, băieții ăștia prin pădure tot filmul. Și se prind și se imobilizează pe rând, dar de fiecare dată celălalt scapă și întoarce situația. Și nu-l omoară pe adversar, a nu! Ci stă cu el la discuții, ca să-i ofere probabil încă o șansă să scape. Tare sau ce? Bașca faptul că povestea este legată de cruntul război din Iugoslavia din urmă cu 20 de ani și adevărul istoric este terfelit, întru oripilarea sărbilor și nu numai care au scris reviews pentru acest film. Avem apoi și The Big Wedding, o comedioară mult prea slabă dacă ne raportăm la distribuția sa de kinogramă. De Niro măcar e mai cool aici, bărbos, sictirit și afemeiat.

Dar adevărata Zmeură de Aur o acord S.F.-ului de 2 lei, plin de idei copiate, numit Oblivion. Nu vă luați după nota de pe IMDb, acolo votează mai mult puști extaziați, care încă se mai joacă prin curtea casei cu pistoalele. Eu am rezistat doar 40 de minute la acest film, adică o treime. Nu merită, pur și simplu. Este un S.F. de plastic, la propriu și la figurat, cu multe chestii lipsite de noimă.

În altă ordine de idei, am început să mă uit la Homeland, primul serial (în afară de Californication) pe care îl urmăresc în ultimii mulți ani. Ăsta chiar m-a prins, mai ales că în rolul principal este noua mea feblețe, Claire Danes, iar tema este foarte atractivă pentru mine: spionaj, CIA, Al-Qaeda, War on Terror.