Saturday, 20 July 2013

De ce nu regret că nu-s jurnalist

Frecam canalele de știri și am dat peste o nouă mizerie, adică un live de la prohodul gibonului manelist care a dat colțul lovit de tren, după ce a sfidat colegii din trafic și bariera. O tinerică transmitea de la fața locului, oferind tot felul de detalii de care ar trebui să ni se rupă penisurile. Adică așa la modul fractură cruntă. Și m-a lovit, prieteni: nu am de ce să regret că nu-s jurnalist.

Consolarea mea e destul de serioasă. Meseria de jurnalist îmi e foarte dragă, dar când mă uit la toată media asta din România realizez ca eu n-aș putea face asta. Când extragi manipularea și tabloidul nu prea mai rămâne nimic din presa romanească, so fuck it. Eu n-aș putea să plec de jos, să merg să-i iau interviuri lui Gigi ca o mâță bleagă și ineptă sau să "comentez ce a declarat", să transmit de la înmormântarea unui gibon plin de bani de care nimeni nu auzise până acum și de care niciun om întreg la cap n-ar trebui să fie interesat nici după ce respectivul a mierlit-o, să spăl lumea pe creier și să inventez știri cum face trustul Intact, să scriu editoriale la comandă sau să-i scanez viața amoroasă lui Alex-pula-mea-Velea, cine căcat o mai fi și ăla. Mai degrabă le-aș pune reportofonul în cap și m-aș căra dacă mi s-ar impune mizerii de genul asta.

În 2005 am "lucrat" la ProSport vreo două săptămâni. Mă luase unul sub aripa lui cică. Adică mi-a zis "stai la calculatorul ăla, citește presa, află o știre, fă cronica unui meci". Și cam atât. Pe vremea aia redactor șef era Dorin Chioțea, care m-a încurajat la modul "Bravo, Anghele, ai scris o carte, acum dă din coate, afirmă-te, fă o știre!" Într-o zi, ăsta care răspundea de mine m-a trimis pe teren, la un antrenament al echipei Inter Gaz, care avea stadionul pe undeva prin Popești Leordeni. Nu mi-a dat o legitimație, un card ceva, nu mi-a zis ce dracului să urmăresc și ce să-mi notez acolo, nimic. "Du-te la antrenament la Inter Gaz". Să mori tu? Oameni buni, m-am dus. M-am uitat la antrenamentul ălora, mi-am notat câteva idei și m-am întors.

"Ai fost la antrenament la Inter Gaz?"

"Da."

"Bine."

Ah, asta a fost tot? Ăăă ok.

Culmea tupeului a fost să mă cheme într-un weekend la redacție, în condițiile în care stăteam acolo pe doi lei și, mai important, frecam menta într-un mare stil, nefâcând nimic și nefiind instruit în niciun fel. În weekend-ul respectiv am plecat la ai mei la Ploiești și n-am mai dat pe acolo. Nici măcar n-a sunat după mine, probabil nici nu s-a prins că dispărusem.

Cam ăsta a fost contactul meu cu presa. Am un curs de jurnalism la activ și două cărți publicate, dar astea nu înseamnă nimic. Mai aflu una alta (pe care nu le dau pe post) de la prietena Sanda Nicola, pe care o urmăresc zilnic la Digi24, singura televiziune căreia îi stă decent lângă eticheta "imparțial". Și spun asta cât se poate de obiectiv, fără nicio legătură cu Sanda. În rest, mai fac pe jurnalistul aici pe blog, unde mă pot exprima când și cum vreau eu, iar vouă vă mulțumesc că mă citiți.