Thursday, 13 June 2013

Masturbări cinefile cu Terrence Malick

Îl știți p'ăsta? Este cel care a scris și regizat The Tree of Life, acea labă abstractă cu pretenții de film profund, pentru snobi și alți bășinoși care admiră "arta modernă", fără să înțeleagă nimic din ea pentru că, de fapt, nu-i nimic de înțeles. Am scris despre acest film în urmă cu un an jumate. Și despre Melancholia am scris, deși ăsta nu e filmul lui Malick, ci al lui Lars von Trier, dar vorbim despre același rahat împopoțonat. Între timp, guess what, people: Malick a mai scos un film, practic identic cu The Tree of Life, numai că acum e cu iubire, nu mai avem dinozauri și explozii apocaliptice de la facerea lumii, care se leagă (foarte logic și natural, desigur) cu povestea unei familii americane.

Mai pe scurt: ia mai dă-te dracu', băi Malick, cu prostiile astea înfiorătoare, care-i derutează atât de rău pe unii încât o dau la modul "Wow, ce capodoperă!", de teamă să nu pară proști pentru că fie nu au înțeles nimic, fie nu le-a plăcut deloc. Însă, repet: nu e nimic de înțeles și nimic de plăcut. În To the Wonder, filmul la care făceam referire mai sus, avem aceleași șoapte fără nicio noimă, nu există dialoguri, nu există o intrigă, nimic. Doar imagini "frumoase", actori muți și patetici, dansuri abstracte și alte minunății care te ucid lent și te îmbătrânesc rapid. Am citit reviews pe IMDb înainte să-mi pun filmul (vă invit să le parcurgeți și voi), având flashbacks cu The Tree of Life și propunându-mi apoi să rezist măcar 5 minute în fața ecranului. Hai, treacă de la mine, mi-am zis, să-i dau totuși o șansă. Doar îi avem pe Ben Affleck și Javier Bardem în distribuție. Știți cât m-am menținut brav pe baricade? Vreo 3 minute jumate. N-am putut mai mult, amigos, deja vroiam să bat pe cineva. Am dat de câteva ori fast forward și asta a fost. Concluzia era clară. Și deja știu acum: dacă vreodată voi dori să pedepsesc pe cineva, îl voi forța să se uite la ultimele filme ale lui Malick. Sunt noaptea minții și moartea pasiunii.

Sfat / concluzie: dacă te uiți la un film care este foarte abstract, pretențios și lipsit de substanță, iar acel film (sau, whatever: carte, tablou, piesă de teatru, muzică etc.) nu-ți transmite nimic, să nu-ți fie jenă să spui asta. Nu trebuie să te prefaci profund penetrat de fiorul artistic al unui rahat pe care unii îl numesc "artă", doar pentru că ți-e jenă să afirmi că pentru tine acel căcat este doar atât: un căcat fără sens. Nu fi ipocrit. Că uite așa o să ajungi să te prostești de-a binelea și să admiri un tablou cum e ăsta din stânga, anume un albastru cu o dungă pe mijloc, mânca-ți-aș, intitulat "Portal către sublim" și vândut recent cu 44 milioane $. Da. 44 milioane. Există cercopiteci cu mulți bani și foarte mulți bărzăuni în cap care dau suma asta pe o pânză pe care s-a aruncat o cutie de vopsea albastră, peste care s-a tras apoi o tușă pe centru. A luat-o razna homo sapiens sau ce?

Revin zilele astea cu niște filme mai puțin pretențioase, pentru meltenii dintre noi care nu-i înțeleg pe alde Malick și von Trier.