Sunday, 17 March 2013

Am fost să văd mult lăudatul "Poziția copilului"

Ce să zic, mi-a plăcut, dar nu-s dat pe spate. E film clasic românesc, așa ca multe altele din ultimii 20 de ani. Acțiunea are loc într-un interval scurt de timp, handycam-ul te amețește (nu prea văd ce e așa artistic în a folosi acest tip de filmare - sau poate e doar mai ieftin), se insistă pe detalii nesemnificative, personajele sunt (ca întotdeauna) fie deprima(n)te, fie corupte, iar finalul e subit și sec. Senzația mea la final era c-am mai văzut filmul ăsta. Dacă este să aplaud ceva, atunci o felicit pe Luminița Gheorghiu pentru rolul făcut. 

Marius, un prieten din Cluj, a realizat o cronică mișto a acestui film. Vă invit s-o parcurgeți. Cu siguranță el vă va edifica mai bine decât am făcut-o eu. Revin cu alte filme în zilele următoare.

"Sunt iritat, mi-e greață și mă simt atacat. În fața mea, o femeie înaltă își corectează poziția în scaun și ajunge să stea ca și mine, cu picioarele larg desfăcute, aproape ginecologic. Eu însumi nu-s prea comod, însă există doar câteva soluții pentru oamenii înalți ce se înghesuie pe scaune apropiate. Mi-e greață pentru că privesc niște cadre scuturate. Sunt iritat pentru că nu aud ce spun actorii din cadrele mișcate și mă simt atacat pentru că ”Poziția copilului” e un film care atacă, așa mi s-a părut.

Oamenii nu fac inmormântări de proști. Nu-i o tâmpenie ca preotul ortodox (la alții nu știu cum e) să citească ”iertăciunile”, în care mortul își ia rămas bun prin gura popii de la membrii familiei și apropiați. Credeam că e un act inutil și prost primit de audiență - la urma urmei, toată lumea e vizibil incomodată în acest moment al înmormântării iar cel cu care vorbește mortul plânge de sare cămașa de pe el. Dar e bine gândit. E momentul de catharsis ce lasă goale cabinetele psihoterapeutilor și salvează de la auto-flagelări târzii. E ca tratamentul instant al isteriei: o singură palmă aplicată hotărât poate întrerupe o criză și urmările ei. Ultima înmormântare la care am participat a fost chiar așa.

Filmul, care contine cel putin un moment de acest gen, a fost greu de suportat. N-am putut scăpa de un sentiment de puternică jenă, de senzația că asist la lucruri numite în mod curent ”rufe murdare” ce se spală în familie. M-a ținut pe marginea scaunului, dar nu prin suspans, ci prin dezgust, cam cum m-ar ține autopsia filmată a unei maimuțe. Aproape tot mi-a fost străin: un fiu ce pare sufocat de o mamă ultra-protectivă; o familie de intelectuali ce se zbate într-o mocirlă de relații fără etică; bătrânețea spiritului. Ce-am recunoscut totuși aparține unei culturi din care nu vreau să fac parte niciodată: abuzul de putere; violența aplicată fără rost în unele situații, absentă din acelea în care ar putea rezolva ceva; buruiene vorbite gratuit; abundență materială fără scop; meta-clișee (răzbunătorul galant cu o fată întreținută de braț). Am pus mai multe din această a doua categorie pentru că sunt și frici personale.

Ai zice că nu mi-a plăcut, dar nu-i așa. Ultimul sfert de oră a spălat cu mine pe jos: decorul mi-a tăiat răsuflarea, stilul de filmare a devenit de aur (într-un ”spin” spectaculos față de cum părea până atunci - greu de urmărit, deranjant, prezent în conștiința spectatorului), emoția a fost atât de densă încât nimeni n-a mai râs (oh, cât i-am urât pentru celelalte râsete), durerea a devenit publică, un sentiment de grup, o jale neagră ce-a tăiat prin os. 

Exact când sufletul, tăvălit în mizeria asta, vânăt și cu pantalonii rupți începea să se ridice, să zâmbească strâmb și să-și spună ”hai, c-o să trecem și peste asta”, ecranul tace si te lasă acasă. Ca după o vizită la Urgențe, am ieșit hotărât să trăiesc o comedie nebună, spumoasă, în care să mă tăvălesc de râs cu orice ocazie. Asta mi-a plăcut la ”Poziția copilului”."