Tuesday, 11 December 2012

Despre The National, altfel de data asta

Acum vreun an jumate mă apucasem să scriu despre trupa The National din Brooklyn, NY, în acest fel. Nu știu ce aveam atunci sau ce s-a întâmplat între timp, după ce în mod conjunctural am început să-i ascult iar, dar pot spune că mi-am schimbat foarte mult părerea. Poate că eram impulsiv în acea vreme și dădeam verdicte prea rapid (exact așa am făcut și cu ultimul album Foos, care a ajuns să-mi placă de numa'). În ultimele zile am fost lovit crâncen de câteva melodii The National, cum ar fi Lucky You și mai ales Sorrow. E cazul să le parcurg din nou discografia, de data asta mult mai atent. Și să văd câteva concerte.

Acești domni oferă exact acel sunet expansiv care face amor cu mințile tale și-ți stimulează intens simțurile, purtându-te de la regretele trecutului la anxietatea legată de viitor, de la melancolie la speranță. Îi poți asculta la fel de bine într-o bodegă, alături de o sticlă de vin ieftin, dar și într-un bar pretențios. Chitarele (două la număr, pentru că avem doi frați chitariști) sunt minunate, efectele de mare efect, avem și pian când e cazul, și trompete (deși astea nu mă prea coafează). Mai există o pereche de frați, basistul și tobarul, iar trupa e completată de foarte carismaticul frontman bariton Matt Berninger, nedespărțit pe scenă de o sticlă de vin. Pe lângă a sa prezeță scenică total aparte și aparent uncool, domnul Berninger vine de acasă și cu niște versuri foarte bune.

Vă sfătuiesc să-i ascultați prin ceva boxe sau căști de mare calitate, altfel pierdeți mult. Înainte de a vă lăsa cu al lor Fake Empire, vă recomand un cover excepțional făcut de un puști de 18 ani. M-a emoționat profund piesa asta, atât originalul cât și cover-ul linkuit mai sus. Din câte am înțeles a fost scrisă de vocalul Matt pentru tobarul trupei, care suferea la acea vreme (sau poate că încă suferă, naiba știe) de depresie clinică.