Saturday, 13 October 2012

Cum mi-am petrecut prima zi din Anglia

Pentru a o descrie am nevoie de un articol lung, așa cum probabil va fi acesta, mai lung decât acela care va acoperi restul șederii mele în UK. Am trecut prin ceva peripeții, la care nu mă așteptam deloc, tinzând asimptotic chiar la înnoptatul prin vreo gară părăsită sau în unicul pub al unui sătuc obscur. Vom pleca la drum din Titan, București, ajungând până în Witney, Oxfordshire, UK. O să scriu cu picioarele (nu că aș scrie eu foarte bine în rest), pentru că e mult de spus și-s obosit.

Joi la prima oră am plecat în Anglia. Scopul vizitei? Business & pleasure. Acum vă scriu de la Eynsham Hall, un castel aflat in the middle of nowhere, unde în acest weekend particip la un seminar organizat de Noble Manhattan, compania care mă pregătește să devin coach. Am vizitat un pic din Londra înainte să vin aici, dar voi face asta pe îndelete de luni încolo. O să dedic Londrei un articol separat, la întoarcerea mea în țară.

Așadar, joi seara, după o zi foarte lungă și nervi sparți de nenorocitul de taximetrist de la Cobălcescu care m-a dus la aeroport (nu mai detaliez, se știe că rasa taximetriștilor de București e una infectă), de schimbatul unui catralion de mijloace de transport, de așteptatul prin stațiile londoneze (mai bine de o oră în total), de ratatul stației unde trebuia să cobor să mă văd cu sorella și de vremea absolut deprimantă din UK, am plecat la gara Paddington pentru a lua trenul (apoi un bus) spre Eynsham Hall, unde are loc seminarul.

Ajung în gară, acolo nebunie. Mă uit pe panourile alea minute bune, încercând să realizez dacă sunt vreun fel de Nea Mărin ajuns pentru prima oară într-o metropolă sau acele afișaje sunt chiar imbecile. Efectiv nu mă prindeam ce tren trebuie să iau. Merg la un automat pentru bilete și dau verdictul și mai repede de data asta, fără a mai pune nimic în balanță: da, fraților, sunt retardat. Nu puteam să-mi iau bilet de unul singur. Așa că merg la o casă, cu oameni care vând bilete, nu cu roboți, și rezolv cazul. Dar, revenit pe peren, problema a reapărut: ce tren trebuie să iau? Merg la informații, ăia nu mă rezolvă. Merg la unii de pe peron, nici ei nu știau. Realizez într-un final că trenul de Oxford e la prima linie, fug disperat cu troller-ul după mine și zic aleluia, hai că l-am prins în ultima clipă! Dar nenea conductorul se uită la bilet, belmejește ceva într-o engleză prea engleză și nu mă lasă să urc, spunând că trebuie să iau următorul tren. Fuck you very much!



Și mă pun pe așteptat. Ținta mea era Hanborough, prima stație după Oxford, de unde ar fi trebuit să iau un bus pentru alte 12 mile până la castel. Într-un final văd alt tren de Oxford, care mergea numai până la Oxford adică. Așa că mă urc în el și-mi spun că văd eu cum oi merge mai departe. Trenul era full, așa că am stat în picioare, lângă ușă, alături de alți mulți oameni care își butonau smartphone-urile, fără excepție. Ajung în vestitul oraș (cu o gară cam așa ca aia din Câmpina), mă dau jos, traversez o ditai pasarela până pe partea cealaltă a stației, pentru a merge la informații...și aflu că pentru Hanborough o să vină un tren în vreo 20 de minute. M-am scos, ce mai. Deja era beznă și ploua, pentru a avea un background artistic în deplină rezonanță cu vivacitatea de care mai puteam da dovadă la ora aia, după atâta alergătură.

Vine trenul, mă urc în el, mă și vedeam la castel. Și acum, dacă ați rezistat până aici, atenție maximă, pentru că părțile cele mai bune tocmai sunt pe cale să se dezvăluie. La un moment dat, după vreo 10 minute, trenul oprește în plin câmp. Afară beznă totală, nu se vedea nimic. Lipesc nasul de geam și văd doar niște tufe răzlețe care se luptau cu întunericul și cu oribila ploaie britanică. Băi, trăi-ți-ar, îmi spun, ăsta sigur a oprit la vreun stop. Probabil are roșu. Pleacă trenul și intru în vorbă cu o tanti, la fel de derutată ca și mine de acea oprire. Ea îl întreabă pe un domn care a fost cauza opririi iar el îl îi spune: "Oh, that was Hanborough". Say what? "A, da, e o stație foarte mică, care acoperă practic doar un vagon și nici nu te prinzi. Plus că ar fi trebuit ca robotul să anunțe la boxe următoarea stație, dar probabil e stricat". Oh man, fuck me hard. Deci ratasem stația (era deja a doua oară în ziua respectivă, dar acum era mai grav). Mă mir că nu omor pe nimeni și mai ales că nici măcar nu am impulsul ăsta, ba chiar îmi păstrez calmul. Aflu că următoarea stație e la 5 minute și că voi putea lua primul tren înapoi.

Și uite așa mă dau jos, oameni buni, într-o stație de tren absolut obscură, care deja fusese închisă pe ziua respectivă, adică personalul plecase acasă. Nimeni, nici măcar o persoană pe peron, noapte, ploaie. Deja începeam să mă simt ca într-un film cu tente horror. Dacă apăreau niște băieți adevărați pe acolo, tentați probabil de laptopul de pe umăr sau de borseta mea, eram victimă sigură iar ei scăpau lejer, fără martori sau camere de supraveghere. Poate când citiți rândurile astea vi se pare că exagerez, dar nu vă doresc să ajungeți în situația asta. Eram la dracu' în praznic, în mijlocul pustietății, într-o țară în care călcasem prima dată doar cu 12 ore în urmă, cu o destinație aproape imposibil de atins la acea oră și cu o perspectivă deloc plăcută de a mă întoarce la Londra.

Noroc că afișajul electronic funcționa și văd că în 20 de minute urma să vină un tren, dar am început să mă întreb: ok, dar ce voi face totuși? Mă dau jos în acea pustietate numită Hanborough? Oare chiar trece vreun bus pe acolo care mă va duce la castel? Dau telefon atât la castel, unde aveam rezervare făcută, cât și la Noble Manhattan, dar nimeni nu mai era pe baricade și îmi intra doar robotul. N-aveam nici măcar un număr de taxi. Așa pe românește: ce plm urma să fac? Ce opțiuni aveam? Începusem să mă gândesc serios să mă întorc la Londra și să încerc să vin la nenorocitul de castel a doua zi de dimineață, când începea cursul.  Dar "norocul", în care eu nu cred, ține cu cei curajoși. M-am suit în tren și peste 5 minute coboram în practic inexistenta stație din Hanborough, echivalentă cu o haltă mizeră de la noi. Acolo, așa cum mă așteptam, absolut nimic. Iar ideea că un bus ar fi urmat să vină părea din start atât de hilară încât chiar am zâmbit. Ce am făcut? Pentru început am speriat ușor niște fete.

Le-am văzut întro mașină, se pregăteau să plece. Una dintre ele venise s-o ia de la gară haltă pe cealaltă. M-am dus la mașină și le-am bătut în geam. Aveam gluga hanoracului trasă pe cap, așa că probabil aduceam un pic cu Jack Spintecătorul, mai ales pe vremea aia. Culmea, fetele au lăsat geamul jos. Le-am explicat situația în care eram și au râs și ele - cum naiba să mai circule bus la ora aia (apropo, nu era foarte târziu, vreo 9 și ceva seara) și mi-au zis să merg pe drumul cutare tot înainte, să iau o curbă, să urc un deal (mânca-v-aș satul vostru...) și pe urmă aș fi dat de un pub, de unde puteam suna după un cab. Mulțam, ladies, să purcedem dară.

Și o iau la picior, prieteni. Printr-o pustietate cruntă, nu inventez. Beznă, case foarte puține, mașini aproape inexistente pe drumul principal - decorul perfect. Ploaia nu se oprise, umbrelă nu posedam. Aveam un mic confort totuși: știam că nu voi da peste picior de câine vagabond! Hahaha! Și după vreo 15 minute ajung la pubul respectiv. Aici a fost bine: nu era ca în filme, cu roughnecks locali, slinoși, pletoși și tatuați, care se uită urât la orice străin, ba chiar erau oameni foarte faini și atmosferă primitoare. Îmi comand ceva de băut, le explic și lor situația și îi rog să-mi cheme un taxi. Unul dintre barmani era român. Sună oamenii după taxi, foarte amabili, dar fatalitatea încă mă mai iubea: nu găseau pe nimeni. Vă dați seama, în sătucul ăla nu există zeci de companii, la alegere... Deja mă gândeam că voi înnopta pe mesele din bar. Însă, după cum vă spuneam, dacă insiști și ai un pic de balls, până la urmă lucrurile se așează în favorea ta.

Au găsit un taxi. A venit omul în 10 minute și m-a dus la acest castel - fată Morgana, care părea imposibil de atins. I-am zis să nu plece până nu mă asigur că există umanoizi bipezi în castel, alive & kicking. Că nu m-ar fi mirat să fie castelul închis, asta mai lipsea. N-a fost cazul. M-am cazat, în condiții foarte bune chiar. Însă ziua cea lungă nu se sfârșise.

Am constatat că nu-mi puteam băga încărcătoarele în priză, pentru că pizdoșii ăstia de britanici, așa cum vor ei să fie mai cu moț și circulă pe invers față de restul planetei, așa au și prize din alea ca americanii. Și dacă nu ai adaptor, ai pus-o. Nu mă anunțase nimeni să vin pregătit cu așa ceva. Din fericire am găsit a doua zi la recepție. Despre robinetele lor ce să mai zic...mai bine îți fuți un baros peste ouă decât să încerci să le folosești chiuveta sau, oh vai, dușul! Au două robinete și la chiuvetă și la duș, să moară Ciprian Porumbescu dacă vă mint. Unul pentru apă caldă, care te OPĂREȘTE, altul pentru apă rece, care te ÎNGHEAȚĂ. E drept, am mai văzut asta și prin alte țări....but why?! Care e logica? Care e scopul? În duș cred că am stat minim 10 minute până am început să mă spăl efectiv, timp în care m-am opărit + am paralizat de frig, pentru că nu puteam regla un jet normal, cu o temperatură normală și cu o presiune pe măsură, asta după ce în primele 5 minute nu reușisem să mă prind cum faci switch-ul de la robinet la para dușului. Cred că ar trebui să bage la Oxford niște cursuri în acest sens: "Tutorial pentru duș în UK".

Ceva îmi spune că am ratat unele evenimente magnifice petrecute în acea zi de joi, dar oricum m-am întins cam mult cu poveștile. Contează doar că aici fac un curs top class, mă simt foarte bine și voi asimila lucruri foarte importante. Cred că nu voi avea aceleași probleme când mă voi întoarce la Londra, doar am experiență deja cu mersul prin pustiu!

Vă îmbrățișez. Ne auzim săptămâna viitoare după ce mă întorc la București.