Tuesday, 7 June 2011

Cultul instrumentului

Acest articol se adresează deopotrivă celor care dețin sau nu dețin un instrument muzical. Primii se vor regăsi probabil, iar cei din a doua categorie vor putea înțelege de ce noi ăștia care avem jucării muzicale părem a fi obsedați de ele.

Când eram mic, atât de mic încât nu-mi aduc aminte absolut nimic, am luat lecții de pian, pentru puțină vreme. Apoi în vacanțele școlare mă jucam la pianina de la Câmpina. N-am însă nicio treabă cu pianul, nici măcar la un nivel pur mediocru. Abia la sfârșitul liceului m-am apucat de chitară, am povestit aici cum s-a întâmplat. Vreme de vreo 2 ani am zdrângănit pe o chitară veche, no name, luată cu 50.000 de lei vechi de la un coleg de liceu. Asta după ce în prealabil încercasem să învăț să cânt pe un double-six stricat al unchiului meu. Apoi am primit cadou de la ai mei o chitară Hora, pe care am cântat 11 ani, până când mi-am cumpărat un instrument adevărat, de aici din Cluj. Este vorba de o Epiphone DR-200CE Cutaway, pe care am botezat-o Jess. Ei bine, de când am acest instrument (pe care din păcate nu am cântat în public până acum) am devenit foarte atent cu el, așa cum ar trebui să fie orice instrumentist, oricât de amator ar fi el.

Ce înseamnă atenția asta de fapt? Păi din start am achiziționat chitara cu stativ (să n-o sprijin aiurea de pereți sau de mobilă) și o cutie extrem de sănătoasă. În timp am ajuns să cumpăr soluții pentru curățarea lemnului de mahon din care este făcută chitara. Am acum 4 astfel de soluții: două pentru corpul chitarei și două pentru grif. Așa au venit la pachet, nu-s eu chiar atât de obsedat să-mi fi luat dubluri. Sunt foarte bune și le recomand chitariștilor care intră aici -  chiar vineri le-am folosit iar la final Jess arăta impecabil. Mi-am luat recent și un slide de sticlă, atât slide-ul cât și soluțiile fiind de la Dunlop. Acum câțiva ani am primit de la Dan Byron o carte pdf pentru învățarea slide-ului, dar recunosc că n-am studiat. Pe vremea aia Dan era în Urma și lansa bucăți minunate tot pe un slide din sticlă, în melodii cum ar fi Over și Slide.

Folosesc corzi (știu că se spune "coarde" la plural dar detest cuvântul) D'Addario, medium light, perfecte pentru un chitarist amator ca mine, care prestează în special armonie și riff-uri. Le schimb cam o dată la 6 luni, asta în timp ce un profesionist le schimbă la fiecare concert sau după 3 gigs, cel mult. Sunetul se înfundă în timp și am ajuns până și eu să fiu pretențios cu el, mai ales când cânt piese cu mult picking. După ce pun un set de corzi noi, nu le acordez imediat, ci le las să se întindă vreo juma de zi sau mai bine, așa am auzit că este recomandat pentru ca ele să se mențină mai bine în timp. Jess are niște chei excelente și rareori o găsesc dezacordată după ce nu cânt mai multe zile.

Cam așa e cu chitara asta. Mulți nu pot înțelege grija unui instrumentist pentru obiectul muncii sale și încadrează toate astea la categoria obsesii. Sunt de acord cu acest punct de vedere și nu-i blamez pe cei care gândesc așa. Adică îi înțeleg. Ei nu au acest cult al instrumentului - atunci când intră într-o cameră unde este o chitară, pentru ei este ca un scaun, ca un obiect oarecare de mobilier. Dacă dau peste ea, dacă o zgârie sau o trântesc și îi rup vreo cheie, ups, asta e. Artistul în schimb devine foarte grijuliu în perimetrul care înconjoară instrumentul și îl ferește de trânte, bușituri, apă, praf și alte chestii.