Monday, 14 February 2011

Căsătoria - între "a fi în rândul lumii" și doar o altă stereotipie a societății

Azi vorbim despre căsătorie, prin urmare. De ce o facem? De ce simțim la un moment că ar cam fi timpul? De ce suntem presați / întrebați de rude și de prieteni când ne vom căsători? Când intrăm, altfel spus, "în rândul lumii"? De ce nu am fi în rândul lumii și necăsătoriți? Care este diferența dintre un cuplu căsătorit, cu acte și la biserică, și unul necăsătorit? Oare căsătoria nu este doar o altă stereotipie pe care ne-o impune societatea iar noi o acceptăm pentru că "așa trebuie" și nu ne întrebăm niciodată dacă asta vrem cu adevărat? Ce ne conferă căsătoria? Atenție, mă refer la actul în sine, delimitați deci căsătoria de relația propriu-zisă, care poate exista la fel de bine și fără căsătorie. Deci, ce ne oferă? Siguranța partenerului? N-aș prea zice. Dacă ai cumva impresia că partenerul tău va rămâne pe veci alături de tine doar pentru că a semnat un act și un popă a făcut un ritual cu voi amândoi, te înșeli grav. Acceptarea în cadrul societății? Nu cred că ar trebui să-ți pese. Creșterea copiilor într-un cadru familial oficial? Sanchi. Probabil ați auzit des șablonul ăla cum că "n-avem nevoie de un act care să ne certifice dragostea". De regulă orice chestie șablonizată riscă să devină iritantă și parcă mai puțin adevărată, dar eu chiar cred în acest clișeu.

Iată așadar câteva idei la care oricine trebuie să mediteze. Până la urmă nu spune nimeni că e bine sau e rău să te căsătorești, dar cu siguranță este recomandabil să digeri puțin acest fenomen înainte, prin filtrul rațional mai degrabă și mai puțin prin cel sentimental sau social. Există cupluri (e drept, din ce în ce mai puține), cărora le iese de minune treaba asta. Tot respectul pentru ei. Pentru un astfel de cuplu căsătoria (hai să-i spunem mai degrabă starea de a fi căsătorit) este doar un bonus al relației în sine și nu o afectează în niciun fel. Pentru alții însă căsătoria nu aduce decât bătăi de cap care ar fi putut fi evitate.

Hai să vă spun cum văd eu treaba asta, din trei perspective diferite (probabil cele mai importante). În primul rând este aspectul birocratic. Actele. Niște hârțoage afirmă că tu ești căsătorit(ă) cu altă ființă a acestei planete. Cu ce te ajută asta? Probabil la divorț, la împărțirea bunurilor. În rest nu cred că intermediază nicio afacere pe care doi oameni care se află într-o relație armonioasă și sănătoasă nu le-ar putea rezolva și fără a fi uniți prin acte. Subliniez o idee de mai sus: cei care au senzația că acum au pus mâna pe partener și nu le mai scapă, comit o mare eroare. Pentru că dacă el vrea să plece, pleacă oricum. Iar dacă totuși nu o face și rămâne cu tine doar pentru că e prea complicat să divorțeze, ouch. Chiar nu știu cine și-ar putea dori un astfel de partener.

Avem apoi aspectul religios. Biserica ne învață că fiecare bărbat trebuie să aibă o soție (care, atenție, să-i fie supusă! nu prea cred că vă place asta, doamnelor) și cu care să se împreuneze doar în scopul perpetuării speciei. Iar dacă te uiți la nevasta altuia cu gânduri necurate păcătuiești nevoie mare. Ce concluzii desprindem de aici: 1. Dacă ai impresia că e musai să faci nuntă la biserică, apoi ar cam trebui să respecți și regulile (cre(ș)tine sau nu) pe care această instituție le impune. Altfel, căsătoria ta religioasă e un bullshit. 2. La un nivel spiritual universal, în care totul este adevăr, bucurie și dragoste și nu există sexe, a alege să iubești până la moarte o singură ființă poate fi cel mult...amuzant, ca să nu spunem împotriva firii.

Mai pe scurt: căsătoria religioasă, care este un eveniment de neuitat în viața majorității (spun asta fără urmă de ironie), nu reprezintă nicidecum acea binecuvântare totală și unirea supremă la care visezi. Este doar un eveniment pur pământesc, fără implicații spirituale de nicio natură.

Ajungem și la cel de-al treilea aspect, cel social. Mulți se căsătoresc pentru că "așa trebuie". E cazul "să se așeze la casa lor" și "să intre în rândul lumii". Cu aceste idei suntem crescuți din fragedă pruncie și ajungem să le considerăm literă de lege, uitând că singurul adevăr este cel pe care ni-l creăm singuri. Sfatul meu: nu contează ce spune lumea, ni se poate rupe crunt de gura ei.

Acest articol nu este nicidecum o declarație de genul "Nu mă voi căsători niciodată!" Nici vorbă. Poate o fac anul ăsta sau la anu'. Intenția mea a fost să vă zgâlțâi un pic și să vă trag un pas în spate pentru a contempla mai bine imaginea de ansamblu. Căsătoria este o invenție a societății iar o relație stabilă și de durată nu ar trebui în niciun caz să se confunde cu ea. Pe de altă parte, nu este nimic rău dacă o astfel de relație "trece la pasul următor" (iată un alt șablon). Ideea de bază ar fi ca acel cuplu să realizeze în permanență că nu este unit nici de hârtii, nici de ritualuri bisericești și nici de părerile celor din jur.

2 comments:

Lola said...

Categoric ca nu hartia te "tine" intr-o relatie, dar statistic ti-o prelungeste. :D
Cum azi implinesc 21 de ani de la casatorie, pot sa admit ca m-am maritat pentru acte. Serios. Daca puteam sa fim impreuna in conditiile date (adica sa emigrez ca sa fiu cu el) fara sa ne casatorim, nu ne-am fi. Asa, ne-am. Si imi place numele lui de familie mai mult decat imi placea al meu, asa ca bonus.
Cu nuntile nu le am. Nici a mea, nici a altora. Daca ma chemi la o nunta sau o priveghe, merg cu aceeasi placere. Nu m-am visat niciodata printesa pentru o zi, in rochie alba admirata de tot satul.

Altfel, zic: nu mai analiza(ti) atata. Daca si cand apare persoana potrivita, vei stii daca vrei sa te casatoresti sau nu si aproape sigur nu vei stii de ce, just because that's how you feel. (bun titlu de cantec, huh? :D)

The Fly said...

Salut intoarcerea ta in calitate de comentator si multi ani inainte cu marriage-ul! Interesant ca am scris articolul asta chiar azi, fara sa stiu, nu? :))

Post a Comment