Monday, 28 February 2011

Spusă de Michelle Williams în Blue Valentine

Un maniac și un copil mergeau noaptea prin pădure. Peisaj sinistru, întuneric, pericole la tot pasul, tot tacâmul. La un moment dat copilul spune:
- Văleu, e chiar creepy pe aici...
- Tu vorbești, răspunde maniacul, gândește-te că eu trebuie să mă întorc singur...!

Pe scurt despre premiile de azi-noapte

Nu voi comenta prea mult premiile Oscar, nu am de ce. Au fost poate cele mai previzibile din ultimii ani, cel puțin în privința celui mai bun film și a actorilor principali. Am nimerit 7 din 11 pronosticuri. Aseară, în trenul care mă aducea de la Brașov la Cluj, am văzut Blue Valentine și aș fi vrut ca Michelle Williams (din foto) să ia Oscarul pentru Best Actress, dar Natalie Portman câștigase de mult acest premiu. Colin Firth la fel. 
Aveți aici lista completă a câștigătorilor.

Saturday, 26 February 2011

Vedere din Poiană


Vă trimit un postcard pe fugă. Aseară am ajuns în Poiana Brașov, unde petrec un weekend foarte fain alături de ai mei. Este a 4-a oară când mă aflu aici și sunt un pic melancolic după cele două team buildings petrecute în Poiană cu foștii colegi PwC (doi dintre ei, sau mai exact două, aflați acum în America). Îmi place la nebunie locul ăsta (și orașul Brașov, de altfel) singura diferență dintre noi și austrieci, să spunem, fiind calitatea serviciilor, nicidecum dotarea naturală. Bineînțeles că ne-am lovit și noi de asta, aseară când am vrut să ne cazăm la hotelul unde aveam rezervare (achitată deja) constatând că vai, au avut loc chestii neașteptate și trebuie să petrecem prima noapte la alt hotel. Simply fucking Romania. Apoi: în cameră era așa cald că-ți venea să dormi cu geamul deschis (căldura nu se putea regla). Iar peturile și rahații din zăpadă (fie ei răzleți) îți amintesc faptul că n-ai părăsit încă această țară.
Dar să lăsăm astea. Ne-a salvat vremea superbă și faptul că nu sunt foarte mulți turiști, această combinație fiind perfectă pentru a te putea relaxa în voie. Nu le avem cu sporturile de iarnă (numai sorella s-a băgat azi la ski cu un instructor), dar asta nu ne împiedică să ne simțim foarte bine. Peste vreo oră voi plonja în piscina hotelului apoi mai dăm o raită prin stațiune. Poze am pus pe Facebook, voi posta și pe blog dar peste câteva zile. Mâine seară revin la Cluj iar luni mă serbez cu prietenii, că doar împlinesc o vârstă pe care nimeni (complimentându-mă sau din contră) nu mi-o dă. V-am pupat.

Friday, 25 February 2011

O carte deloc prezentabilă, dar bună

Am primit cadou o carte care la prima vedere îi poate face pe mulți să o arunce definitiv în raft: titlu șablon, din categoria cărți motivaționale, autor necunoscut, toate premisele pentru activarea prejudecăților total eronate gen "oh, iar sectanții ăștia cu New Age" și tot tacâmul. Apropo, nenea care a scris cartea asta s-a născut în 1887. Recunosc că până și pentru mine impresia inițială a reprezentat mai degrabă un turn off, dar citind cartea am regăsit aceleași lucruri în care cred foarte mult și despre care vă tot vorbesc de vreun an. De data asta totul este prezentat din perspectivă yogină, dar ideile sunt practic aceleași. Anume, în mare: îți creezi întreaga realitate numai cu gândul, tot ce ești tu acum este rezultatul gândurilor tale din trecut, lumea spirituală este cea reală iar cea fizică este iluzia, adică exact pe dos față de cum le percepem, orice lucru este doar ce gândești tu despre el, tu decizi astfel ce este prin modul în care te raportezi la el. Și altele.
Lectura este foarte ușoară și scurtă. O puteți face aici.

Thursday, 24 February 2011

Într-un bar din Washington

George Bush și Colin Powell erau la o masă într-un bar din Washington.
Bulă, turist în America, îi vede și-l întreabă emoționat pe barman:
- Tel mi pliz, is zis Buș end Pauăl?
- Yeah, man, ei este, răspunse barmanul în dialectul singular de la țară.
Se duce Bulă la ei, dă mâna, le ia autografe, etc. apoi le spune prietenește:
-Ce faceți mă aici, bate-v-ar vina?
-Ce să facem, Bulă man, plănuim cel de-al 3-lea război mondial.
-Aoleu, maică! Și cum îl plănuiți?
-Păi, fuck it, o să omorâm 10 milioane de afgani și un reparator de biciclete.
Bulă rămâne mască și se face liniște mare în capul lui. Apoi întreabă foarte afectat:
-Da' de ce sula mea un reparator de biciclete?!
Bush trage încă o sorbitură de whisky și se întoarce rânjind către Powell:
-Ți-am zis eu, Colin, nimănui nu-i pasă de 10 milioane de afgani...

Oscars - preferințe și pronosticuri

James Franco & Anne Hathaway, Oscar 2011 hosts
Iată care sunt pariurile mele pentru ceremonia din noaptea de duminică spre luni. Pentru fiecare categorie importantă, atât preferința personală cât și pronosticul.

Actor in a Leading Role
Vreau să câștige: Javier Bardem (Biutiful) - deși v-am spus că este singurul rol dintre cele 5 nominalizate pe care nu l-am văzut. Pentru neavizați: titlul filmului este scris corect.
Probabil va câștiga: Colin Firth (The King's Speech).

Actor in a Supporting Role
Vreau să câștige: Geoffrey Rush (The King's Speech).
Probabil va câștiga: Christian Bale (The Fighter).

Actress in a Leading Role
Vreau să câștige: Natalie Portman (Black Swan) - deși aș fi vrut s-o văd și pe Michelle Williams în Blue Valentine și abia apoi să-mi aleg favorita.
Probabil va câștiga: Natalie.

Actress in a Supporting Role
Vreau să câștige: Hailee Steinfeld (True Grit).
Probabil va câștiga: Helena Bonham Carter (The King's Speech).

Cinematography
Vreau să câștige: The King's Speech.
Probabil va câștiga: The King's Speech.

Directing
Vreau să câștige: Black Swan.
Probabil va câștiga: The King's Speech.

Film editing
Vreau să câștige: 127 Hours.
Probabil va câștiga: The King's Speech.

Best Picture
Vreau să câștige: The King's Speech.
Probabil va câștiga: The King's Speech.

Visual Effects
Vreau să câștige: Inception.
Probabil va câștiga: Inception.

Writing (Adapted Screenplay) - adică scenariul este făcut după o carte, piesă de teatru sau după un scenariu scris anterior.
Vreau să câștige: 127 Hours.
Probabil va câștiga: True Grit.

Writing (Original Screenplay)
Vreau să câștige: The King's Speech.
Probabil va câștiga: The King's Speech.

După cum vedeți, nu cred că True Grit va lua foarte multe premii, deși are 10 nominalizări.  Va câștiga câteva statuete, dar nu din astea importante. La categoria film străin țin cu Biutiful, dar n-am idee cine poate câștiga. Ne auzim după, să comentăm premiile și să numărăm câte am nimerit.

Wednesday, 23 February 2011

Rope

Tocmai a avut loc premiera single-ului Rope, primul de pe noul album Foo Fighters. Puteți asculta piesa pe site-ul oficial. La prima ascultare nu m-a dat pe spate, dar dacă stau să mă gândesc așa am pățit inițial și cu super rocker-ul The Pretender, acum câțiva ani. Prin urmare îi acord șanse în continuare.

Prâslea cel Voinic. Și urât.

Hai să vă spun două scurte.

Cică Prâslea cel Voinic creștea într-un an câți alții în șapte. Prin urmare a murit pe la vreo 11 ani...

Doctorul îi spune pacientului:
- După ce v-am consultat pe îndelete, vă pot spune concluzia mea definitivă: sunteți dereglat psihic. Aveți nevoie de consiliere și de tratament.
- Doctore, nu este posibil așa ceva, nu accept! Vreau și o a doua opinie!
- Ok, dacă insistați... Sunteți și urât.

Tuesday, 22 February 2011

Badea, audiențele și foștii colegi

Spuneam chiar acum o săptămână că n-ar trebui să mire pe nimeni atitudinea mea ba pro, ba contra influentului personaj mediatic numit Mircea Badea. Tocmai pentru că este influent vorbim despre el, iar când deraiază e cazul să-l urechem. Ca și acum, când s-a luat în gură (a nu știu câta oară) cu un fost coleg. Este vorba de Adelin Petrișor (soțul Mariei Coman, colegă cu Badea la Latrina 3). Motivul disputei dintre cei doi (ceva legat audiențe) contează mai puțin. Rămâne de reținut mai degrabă atitudinea de ultras sau de câine protector al turmei pe care Badea a afișat-o întotdeauna: “cine nu-i în trustul Intact este împotriva noastră, e prost, e băsist și are audiențe de rahat”. Înainte să vină Ciutacu în trust, prin 2007, Badea îl porcea în toate felurile. Acum sunt prieteni la cataramă. Moise Guran e de porc de când a plecat la TVR - Badea se ia deci de el, așa cum face și cu Adelin Petrișor. Iar exemple mai sunt destule. Știți desigur și că Jurnalul Național este genial, restul ziarelor reprezentând doar fițuici băsiste, Antenele au cele mai mari audiențe, blogul lui Badea este cel mai citit (am mai scris despre cât de aiuritor era Badea când își compara traficul de pe blog cu cel al unor oameni lipsiți de notorietatea oferită de televiziune), iar Radio Zu este cel mai șmecher, atât Badea cât și matinalii ăia doi, Morar și Buzdugan (care pe mine mă cam disperă), rupându-i pe toți cu audiența pe care o fac. Iar cel mai tare invitat la tocșoaie, ever, este Mugur Ciuvică, așa decreta Badea duminică seara. Este amuzant faptul că acest Mugurel (tot nu m-am prins cine este el de fapt și ce face, în afară de a o arde zilnic pe ecrane) merge des și la Realitatea, dar Badea a ținut să cosmetizeze acest fapt, anunțându-ne că Ciuvelul merge la RTV mai mult la 'șto așa, el fiind de fapt dedicat trup și suflet Latrinei 3. Sau ceva de genu'. (Dacă acest text ar fi fost pe prompterul unui eveniment gen Oscars, acum ar fi apărut scris: "Oprește-te pentru râsete și aplauze").

Cam astfel este prezentat perfectul trust Intact și componenții săi, de asemenea, perfecți, de către Badea, acest total devotee, intactist până la moarte. Augh-augh-augh! I-aș da totuși o temă de gândire lui Badea, acest auto-declarat campion mondial al audiențelor, undisputed & undefeated. Într-o țară în care cele mai mari audiențe le fac manelele, țigănismele, emisiunile gen Capatos, OTV-ul, ziarul Libertatea sau personaje gibonice cum ar fi Nikita, parcă eu unul n-aș fi tentat să fiu lider de piață. Mai degrabă aș prefera o nișă anume. Badea se pare că este mulțumit așa însă, singurul lui scop fiind să se situeze peste RTV iar colegii săi de la Radio Zu peste cârcotași.

Fac pariu că atunci când Badea și Gâdea nu vor mai fi colegi, al doilea va deveni brusc un deontolog trepanat, fără audiență, posibil chiar băsist. În ochii primului, desigur.

Monday, 21 February 2011

La bine și la rău

El: Ai fost lângă mine când am fost concediat...
Ea: Desigur, iubitule, dar nu e normal?!
El: Mi-ai fost alături și când am avut accidentul ăla...
Ea: Absolut, nici nu se putea altfel, iubitul meu!
El: Erai alături de mine și când mi-a murit câinele...
Ea: Of, normal, dragul meu! Cum să nu fiu eu lângă tine?
El (fără a se mai putea stăpâni): Morții mă'tii, îmi porți ghinion!

Vânzările de muzică sunt la pământ

O demonstrează articolul ăsta, foarte bine documentat, cu cifre și grafice. Așa cum veți vedea explicat acolo, articolul celor de la Business Insider s-a născut ca replică la un grafic postat de Bain & Company în această broșurică.
Mi s-a părut foarte interesant să aflu, printre altele, următoarele:
  • vânzările de discuri au scăzut cu 64% față de maximul atins vreodată și cu 45% față de anul 1973
  • acum 10 ani un american cheltuia pe muzică de 3 ori mai mult decât o face acum iar acum 26 de ani dublu față de prezent
  • în medie un american cumpără doar un singur album pe parcursul unui an
Așa cum bine remarca cineva care a comentat articolul, există și o inadvertență:  ar fi trebuit să nu folosească termenul de industrie muzicală, care cuprinde și concertele, turneele etc. și să se refere strict la vânzările de discuri. Voi cam câte albume cumpărați în medie pe parcursul unui an? Cam care este raportul dintre muzica descărcată de pe net și cea cumpărată? Probabil vă vine chiar greu să calculați. Care este ultimul album pe care l-ați cumpărat? Eu recunosc că trebuie să mă încordez puțin pentru a-mi aminti.

Sunday, 20 February 2011

Mi-am făcut temele pentru Oscaruri

Adică am văzut practic toate filmele care au nominalizări importante. Dintre cele 10 nominalizate la Best Picture am văzut 9: la Toy Story 3 n-am de gând să mă uit, în mod evident este o nominalizare de umplutură. Mai am pe listă Biutiful (un film care m-a cucerit total din trailer, unul foarte puternic), pentru care Javier Bardem e nominalizat la Best Actor și Blue Valentine, pentru care Michelle Williams e nominalizată la Best Actress. M-a convins atât de mult trailerul de la Biutiful încât mă pot hazarda să afirm că favoritul meu la Oscar este Javier Bardem, care îmi lasă senzația că face un rol mai bun decât restul candidaților, ale căror filme le-am văzut deja. Din păcate sunt convins că va câștiga Colin Firth, dar un pronostic complet vă voi oferi săptămâna viitoare. 

Senzația cu care am rămas după ce am văzut marile favorite la Oscarurile de anul ăsta seamănă foarte mult cu cea din urmă cu 3 ani, despre care am scris pe blog. Anume că nu prea se mai fac filme cu adevărat memorabile, la finalul cărora să rămâi mut și să-ți vină să te ridici și să aplauzi, având convingerea că acel film va deveni un clasic peste timp. Hai să le luăm pe rând, ca de obicei. Începem cu astea de la Oscarurile 2011, apoi vorbim și de altele.
  • True Grit. Am fost la cinema să-l văd. Mă așteptam la mai multe de la un film cu 10 nominalizări Oscar, dar mi s-a părut cam subțire. Jeff Bridges pare teleportat din rolul de anul trecut din Crazy Heart, pentru care a luat Oscarul: același hill billy expirat, dar care încă le are. Numai că acum este pistolar și nu artist. Se pare că-l prind foarte bine rolurile astea de om neșlefuit. Foarte tare este și puștoaica Hailee Steinfeld, care a pus-o de o nominalizare Oscar pentru rol secundar. Însă în afară de rolurile pe care le fac ăștia doi, filmul nu mi-a spus cam nimic. În ultimii ani am văzut filme western care mi-au plăcut mai mult, cum ar fi 3:10 to Yuma și Seraphim Falls. True Grit este remake după un film cu John Wayne. 
  • The King's Speech. De bine ce inițial nu aveam de gând să-l văd, pot spune că mi-a plăcut mai mult decât True Grit. Până și Helena Bonham Carter este digerabilă în acest film, dar lui Firth nu i-aș da Oscarul, nu prea m-a convins cu bâlbâielile sale. Pe Geoffrey Rush poate că l-aș premia, pentru rol secundar. Una peste alta, filmul este foarte bun. Poate nu de 12 nominalizări Oscar, dar în fine. Pentru cine nu știe subiectul: este vorba despre regele britanic George al VI-lea, care își tratează impedimentul de vorbire cu un terapeut nelicențiat, dar care face treabă foarte bună. Cazul este real, nimic inventat. Ca o paranteză: numai mie mi se pare monarhia o tâmpenie? Atâta umilință și supunere în fața unor fazani al căror singur merit este că s-au născut într-o familie regală mi se par extrem de inutile. În general vorbind, pentru că unii au fost chiar buni.
  • The Fighter. Caz real și aici. De altfel chiar spuneam că majoritatea filmelor și rolurilor de Oscar prezintă povești reale. Nu doar astea din 2011, ci în general. Mark Wahlberg joacă rolul unui fost campion mondial de box, care a luptat în 3 meciuri împotriva răposatului Arturo Gatti, cel care l-a scos din circuit pe moșu' Doroftei. Filmul este nominalizat la 7 Oscaruri și iată o chestie interesantă: Wahlberg va putea câștiga un Oscar pentru producție, dar nu și pentru rolul său din film, pentru care nu a fost nominalizat. Christian Bale, Melissa Leo și Amy Adams (mult mai dură decât o știți de obicei) sunt cu toții pe lista posibililor câștigători de peste o săptămână.  
  • 127 Hours. Mai puteți cu poveștile reale? Mai avem una. Filmul ăsta are 6 nominalizări Oscar, cam multe dacă mă întrebați pe mine. Un climber rămâne prins într-o cavernă, cu mâna strivită de o piatră și imposibil de scos de sub ea. Nimeni nu știe unde e, deci nu are cine să-l caute. Stă vreo 4-5 zile acolo, supraviețuiește cu apa și mâncarea pe care le avea asupra lui apoi, realizând că va putrezi în acea cavernă, recurge la un gest extrem: își amputează deja amorțitul braț și reușeste să scape. Scena amputării este cam hardcore - unii componenți ai juriilor de la diverse festivaluri de film au leșinat în timpul ei. Eu am privit-o așa mai cu un ochi da, altul nu, altfel eram trimis și eu în lumea viselor, fiind extrem de căcăcios când vine vorba de așa ceva. Aron Ralston trăiește și merge în continuare în expediții. Rolul său a fost jucat de James Franco, prezentator al ceremoniei Oscarurilor, alături de Anne Hathaway.
  • Due Date. A sosit momentul să ne îndepărtăm de premiile Academiei Americane de Film. Unii vor considera filmul ăsta o tâmpenie, alții vor râde cu lacrimi. Eu am fost în a doua categorie. Paradoxal, filmul mi-a stârnit și ciudate sentimente de compasiune, nu doar hohote de râs. Distribuția este super: Robert Downey jr. (pe care l-am văzut recent în senzațional rol din Chaplin), Zach Galifianakis, Michelle Monaghan (una dintre feblețile mele), Juliette Lewis și Jamie Foxx.
  • The Resident. E de ajuns să-mi spui New York și Hilary Swank pentru a mă convinge să văd un film. E drept că nici n-am găsit alte chestii faine urmărindu-l. Finalul cam sec (nu în sensul bun al cuvântului). Recent am văzut Boy's Don't Cry, filmul pentru care Hilary a luat primul ei Oscar. Apropo, nu vi se pare interesant că ființa asta a câștigat ambele ei premii Oscar cu roluri de femeie-bărbat? (vezi și Million Dollar Baby).
  • Middle Men. Mai bun decât The Social Network. Acest film prezintă modul în care anumiți băieți deștepți s-au îmbogățit în anii de pionierat ai internetului, prin afaceri cu site-uri porn. 
  • The Italian Job. Film mai vechi (2003), de care nu aflasem până acum și care are o distribuție excelentă: Mark Wahlberg, Edward Norton, Donald Sutherland, Charlize Theron, Jason Statham.
  • Monster. Mi-am zis că e cazul să văd filmul pentru care Charlize Theron a luat Oscarul acum 7 ani. Desigur, e și ăsta făcut după un caz real. O Charlize de nerecunoscut (ca și look) joacă foarte bine, portretizând o prostituată criminal în serie, care a fost condamnată la moarte și executată. Oarecum distrubing filmul, dar merită.
  • Every Day. Un film interesant, setat în Manhattan (aplauze!), despre un  fel de middle-life crisis din viața unei familii. Îi avem pe Liev Schreiber, Helen Hunt, Brian Dennehy și Carla Gugino, pe care eu am văzut-o prima dată acum vreo 15 ani, în clipul Always al lui Bon Jovi, alături de Keri Russell.
  • The Reef. Fuck me - și ăsta e caz real. Naufragiu și rechini, undeva în largul Australiei. Acest palpitant film este bine realizat și va fi lansat oficial în martie.

Saturday, 19 February 2011

Chiar mă întrebam ce mai fac băieții de la Foos

Au trecut mai bine de 3 ani de la ultimul album Foo Fighters, au mai fost turnee, un disc Greatest Hits, un DVD superb (Live at Wembley) și proiecte colaterale, dar totuși, un album nou pe când? Așa că mi-am făcut temele și am primit vești foarte bune. Pe 12 aprilie trupa va lansa noul material, intitulat Wasting Light. Albumul a fost înregistrat în garajul lui Dave Grohl și nu va conține chitare acustice, fiind anunțat drept cel mai heavy de până acum al trupei. Foos au cântat deja piesele noi în concert (puteți vedea câteva aici), iar pe 1 martie vom putea asculta integral primul single, Rope. Voi reveni atunci.
La înregistrări a participat Pat Smear (care poate fi socotit deja membru al trupei cu drepturi depline). Pat, care v-a marcat retina pentru prima dată cu acea chitară-tricolor în cadrul celebrului Nirvana Unplugged in New York, a făcut parte din Foo Fighters la începuturile trupei, apoi a revenit în 2006, fiind însă doar chitarist de turneu. Chiar și celebrul basist Krist Novoselic, fost coleg cu Dave Grohl în Nirvana, și-a adus contribuția la noul album Foo Fighters.

Friday, 18 February 2011

O oră prin oraș

Astăzi am mers pentru prima dată prin Cluj cu aparatul foto după mine. Adică de unul singur, că mai făcusem asta cu diverși oaspeți. Am plecat de la job și m-am îndreptat către cetățuie, de unde am tras câteva cadre și o panoramă cu orașul (că tot spuneam acum ceva vreme că e cazul să postez așa ceva).
După ce mi-am pierdut vremea încercând să ordonez pozele într-un slideshow pe diverse site-uri, am revenit la bătrânul Webshots, care se pare că rămâne cel mai bun. Este singurul care mi-a acceptat o imagine de 20 Mb, cât are panorama de mai jos. Plus de asta, mai am foarte multă capacitate de upload rămasă.  Dați click pe poză și zumuiți, rezoluția este huge: 14095:2737. Restul fotografiilor făcute azi, aici. Le puteți vedea la mărimea originală cu un simplu click pe ele.
Trebuie să iau în curând ceva imagini și din partea opusă, adică de pe Feleacul care tronează la orizont în imaginea de mai jos.

cluj panorama cetatuie

Am zis că urmează un banc non-sexual. Nu încă.

Un polițist dirija zilnic circulația în intersecție. Și tot zilnic același șofer oprea mașina lângă el, lăsa geamul jos, îi striga "Impotentu', impotentu'!" apoi demara în trombă. O zi, două, trei... deja nu mai suporta polițistul. Într-o seară ajunge îngândurat acasă și-l întreabă soția:
- Ce ai, bărbate?
- Eh, mă stresează unu', în fiecare zi oprește în intersecție și-mi zice "Impotentu', impotentu'!", apoi dispare.
Nevasta se uită lung la el, apoi încearcă să-l liniștească:
- Și tu acuma, nu-l băga în seamă, o fi vreun nebun. Cu siguranță te confundă...

A doua zi în intersecție. Apare iar respectivul șofer, lasă geamul jos și îi strigă polițistului:
- Pârâciosu', pârâciosu'!

Thursday, 17 February 2011

Doggy Style

Pe parcursul ultimelor două săptămâni, vizitatorii acestei pagini au avut ocazia să-și dea cu părerea referitor la situația câinilor vagabonzi. Rezultatele sunt clare, existând practic două mari tabere: cei care optează pentru adăposturi, sterilizare, adopții vs. cei care îi vor eutanasiați în 14 zile, în cazul în care nu-i adoptă nimeni. Deși mă situez mult mai aproape de cel de-al doilea grup, nici cu soluția lor nu sunt de acord. Cel puțin nu acum. Acest model (să-i spunem occidental) poate fi implementat cu succes doar într-o țară care se confruntă cu cazuri izolate de câini vagabonzi. Pentru ca această soluție să fie aplicabilă și în România, este imperios necesar ca mai întâi să eliminăm tot acest mega-surplus de pe străzi, prin eutanasiere directă, iar peste câțiva ani poate, când numărul maidanezilor va tinde asimptotic către zero, vom putea aplica eficient și modelul pe care voi îl propuneți. Mă bucur totuși că au fost măcar 5 oameni care gândesc exact ca mine.

Strategia de eutanasiere pentru care a optat majoritatea nu poate fi aplicată oricum. Acest model este cu adevărat eficient doar cu anumite amendamente. Oricine revendică un câine, în acele 14 zile de grație (sau câte ar fi ele), trebuie amendat drastic pentru că a lăsat câinele nesupravegheat. Apoi va fi obligat să se prezinte periodic la control cu câinele, pentru a demonstra că încă îl are în grijă. Altfel va fi iar amendat. Iar cine vrea să adopte, s-o facă de la pet-shop, nu de la adăposturi. Să ia un câine de rasă, pe care să dea  o importantă sumă de bani, să-l crească de mic și să nu fie câtuși de puțin tentat să scape de el. Fără toate acestea, modelul care se aplică în occident cu succes nu ar însemna nimic în România: ar exista o groază de zoofili care ar "adopta" câinii și i-ar elibera din nou pe străzi și pe lângă blocuri, numai pentru a-i scăpa de eutanasiere și fără a-și asuma nicio responsabilitate în privința lor. Acești idioți nu realizează că un câine fără stăpân nu este nimic altceva decât un animal sălbatic, deci o mare sursă de pericol. Nu există diferențe prea mari între lupii din pădure și câinii aflați sub tutela nimănui, fără lesă și fără zgardă. 

Din păcate este foarte greu de crezut că astfel de măsuri vor fi aplicate vreodată în România. La nivel guvernamental există interese meschine, iar la nivelul străzii vor fi mereu miloșii lipsiți de discernământ care vor da de mâncare câinilor și vor face scandal când apar hingherii. Am fost efectiv siderat de declarația de un cretinism planetar oferită de Robert Lorentz, directorul Autorității pentru Protecția și Supravegherea Animalelor:  "Dacă adunăm toţi câinii de pe străzi nu avem capacitatea să gestionăm pisicile şi şobolanii. Consider că pe străzi ar trebui păstraţi cam 10.000-15.000 de câini". Eu cred că acest maimuțoi nu vrea să se mai înmulțească nici măcar oamenii. Mai suportați încă o mostră de prostie pură? "Noi dorim sterilizarea tuturor câinilor din Bucureşti, reteritorializarea celor blânzi, păstrarea celor agresivi în adăposturi şi selectarea lor în vederea adopţiei de o comisie de etologi şi dresori, construirea de ţarcuri temporare acolo unde este posibil în instituţii publice şi asociaţii de proprietari, programe intensive de adopţie şi prevenirea abandonului", susţin ONG-urile. Cu alte cuvinte, ce înțelegem de aici: nu doar câinii sunt înzestrați cu un spirit justițiar perfect, ei agresând "doar oamenii răi", dar și oamenii au capacitatea de a delimita cu acuratețe maximă câinii agresivi de cei blânzi, care vor fi "reteritorializați", adică trimiși înapoi pe străzi, ce puța lor. 

În tot acest timp, când noi o ardem în bloguri, certuri, impresii și legi cretine sau care nu se aplică, în România mileniului 3 se vor petrece în continuare următoarele fenomene:
  • oamenii vor fi uciși, mutilați, agresați și speriați de câini
  • oamenii nu vor putea face jogging sau pedala în liniște pe biciclete
  • oamenii nu vor putea dormi noaptea din cauza zgomotului făcut de haite
  • oamenii vor pendula printre căcații de pe străzi și gunoaiele împrăștiate de câini
  • părinții nu-și vor putea lăsa copiii să se joace în fața blocului
  • posesorii de câini nu-s vor putea plimba animalul în liniște
  • câinii vagabonzi vor purta microbi și vor spori semnificativ pericolul răspândirii bolilor (dar măcar ne vor proteja de pisici și șobolani, nu?)
  • site-urile străine vor anunța în continuare potențialii turiștii că în România este ca-n junglă iar străinul, când va auzi numele acestei țări, nu se va mai gândi doar la Dracula, țigani și hoți ci și la maidanezi 
  • unele afaceri vor avea de suferit, pentru că există clienți și parteneri care au ajuns să evite sediile firmelor aflate în zone unde haitele de câini fac legea
  • vom auzi la nesfârșit clișee absolut ratardate cum ar fi "nu e vina câinilor că sunt pe străzi", "ei simt oamenii răi și doar pe ei îi mușcă", "eu cum de nu am fost mușcat niciodată?!", "sunt și ei suflete" sau "hai să eutanasiem întâi oamenii răi apoi câinii". 
Pe scurt: va exista încă un aspect, pe lângă multe altele, care va plasa această țară undeva în epoca medievală, la ani lumină de civilizație.

Wednesday, 16 February 2011

Dilemă

Deci avem bancul nr.1, luat de aici:
- Nu ştiu ce este mai nasol: faptul că mi-a trimis un SMS "Hai să ne despărțim" sau faptul că două minute mai târziu mi-a mai trimis unul: "Scuze, nu era pentru tine"?
Care m-a dus cu gândul (nu știu exact de ce) la bancul numărul 2, pe care-l știu de mult:
- Iubito, am o curiozitate bizară, oare ai putea să-mi dai o veste bună dar și una proastă în același timp?
- Da, răspunde ea fără ezitare, ai p*la cea mai mare dintre toți prietenii tăi. 
Ok, promit că următorul banc va fi non-sexual, să nu spuneți că-s mai ceva ca pacientul din bancul ăsta. Sau, cum m-ar tachina Cili, "aceleași poante!"

Sorella în vizită

Update: la întoarcerea în regat, Ruxi a scris despre restaurantul ei preferat, locul unde am mers prima oară în aprilie 2010, în ziua în care mi-am lansat cartea.

Aflată cu treburi prin Cluj, sorella mi-a făcut o surpriză și am petrecut două zile împreună. Prânz la Lunch Box, cină la La Piazzetta plus drinks în Le General, unde probabil mă voi și aniversa în curând, asta după ce Whiterune m-a sfătuit să nu merg în mult prea des lăudatul pub din ultima vreme, numit Flying Circus. Cică e bombă. Așa e?
Sorellei i-a plăcut adaptarea românească a unei covrigării celebre pe afară, așa c-a pozat-o.

Tuesday, 15 February 2011

Ceea ce nu te învață un popă

El cel mult îți spune că trebuie să-ți fie frică de Dumnezeu și că încurcate sunt căile lui. Dar un învățător spiritual ca Neale Donald Walsch îți poate explica anumite treburi în felul următor:


Hello, Everyone...
Last week we engaged in a fascinating conversation about practical spirituality, ending with the question: Am I discovering my future, or deciding about it?
Conversations with God says that "every act is an act of self-definition." CWG also says, "Life is not a process of discovery, it is a process of creation." It is not ours to "discover" Who We Are, it is ours to "create" Who We Are.
Yet how can we create Who We Are if we already are that....? If we already are Divine, how can we be said to actively and willfully create ourselves as being Divine?
The answer to the question lies beneath a fundamental truth: It is impossible to create anything. CWG tells us that everything that ever was, is now, and ever will be....IS, Right Now. If this is accurate (and it is), then we cannot truly "create" anything, we can only notice that whatever we wish to experience has already been created.
What we are doing, then, is a process of manifestation, not a process of creation. The dictionary defines "manifestation" as "an event, action, or object that clearly shows or embodies something." It says nothing about creation. That's because a manifestation is not a creation. It is an event, action, or object that clearly shows or embodies something that you desire, which already IS; which already exists.
Thus, you are not calling into existence, but calling forth FROM existence, that which you wish to now experience. There is a huge difference between the two.
And so, in answer to the question that ignited this whole exploration...we cannot "create ourselves as being Divine." Yet what we can do is manifest our own Divinity.
How does `manifestation' take place?
All of this might lead one to ask: what is the process by which manifestation takes place? How does it happen?
We do not "manifest" something by wishing for it. We manifest something by noticing it. That is, we notice that it already exists; that it is Now Existing. Or, in the case of an action, that it is Now Taking Place.
One of the most wonderful Affirmations that I have enjoyed giving to people who wish to increase their financial abundance, for instance, is: All the money I need is coming to me now.
This is not a statement of what I am hoping for, this is a statement of what is happening right now. The two are not even close to being the same.
The two words that start the ignition
I frequently tell students that there are two words which are very powerful is the processing of Manifestation. These words are: I AM.
These words are a noticement, not a request (as in a prayer) or a creation. They are a noticing of what is already true, not an announcement of what we are going to produce in our reality as being true, or of what we hope will hope to pass.
Manifestation arises not out of hoping, but out of knowing. Pure knowing. Thus, it is not a question of having faith, but of having awareness.
When you step into your darkened bedroom, you do not have "faith" that when you flick the light switch the blub will come on, you have a sure and certain awareness that this is what happens when you use the switch. You act out of an awareness that this is what you must do to produce light in the room. Faith is not part of the equation. You do not have to "have faith" that the lights go on when you turn the switch, you know that they do, because you know how this all works.
The same is true with Life. When you know for a certainty how Life works, you never again have a need for faith. You have replaced, in your personal spirituality, faith with knowing.
When Jesus said to Lazarus, "Arise and walk," he did not have faith that Lazarus would rise from the dead. He knew that Lazarus would do so. How could he have come to such knowing? It is quite simple. He knew Who He Really Was. He understood, accepted, embraced, and demonstrated his Divinity.
When we do the same, our lives and our world will change.

Monday, 14 February 2011

Căsătoria - între "a fi în rândul lumii" și doar o altă stereotipie a societății

Azi vorbim despre căsătorie, prin urmare. De ce o facem? De ce simțim la un moment că ar cam fi timpul? De ce suntem presați / întrebați de rude și de prieteni când ne vom căsători? Când intrăm, altfel spus, "în rândul lumii"? De ce nu am fi în rândul lumii și necăsătoriți? Care este diferența dintre un cuplu căsătorit, cu acte și la biserică, și unul necăsătorit? Oare căsătoria nu este doar o altă stereotipie pe care ne-o impune societatea iar noi o acceptăm pentru că "așa trebuie" și nu ne întrebăm niciodată dacă asta vrem cu adevărat? Ce ne conferă căsătoria? Atenție, mă refer la actul în sine, delimitați deci căsătoria de relația propriu-zisă, care poate exista la fel de bine și fără căsătorie. Deci, ce ne oferă? Siguranța partenerului? N-aș prea zice. Dacă ai cumva impresia că partenerul tău va rămâne pe veci alături de tine doar pentru că a semnat un act și un popă a făcut un ritual cu voi amândoi, te înșeli grav. Acceptarea în cadrul societății? Nu cred că ar trebui să-ți pese. Creșterea copiilor într-un cadru familial oficial? Sanchi. Probabil ați auzit des șablonul ăla cum că "n-avem nevoie de un act care să ne certifice dragostea". De regulă orice chestie șablonizată riscă să devină iritantă și parcă mai puțin adevărată, dar eu chiar cred în acest clișeu.

Iată așadar câteva idei la care oricine trebuie să mediteze. Până la urmă nu spune nimeni că e bine sau e rău să te căsătorești, dar cu siguranță este recomandabil să digeri puțin acest fenomen înainte, prin filtrul rațional mai degrabă și mai puțin prin cel sentimental sau social. Există cupluri (e drept, din ce în ce mai puține), cărora le iese de minune treaba asta. Tot respectul pentru ei. Pentru un astfel de cuplu căsătoria (hai să-i spunem mai degrabă starea de a fi căsătorit) este doar un bonus al relației în sine și nu o afectează în niciun fel. Pentru alții însă căsătoria nu aduce decât bătăi de cap care ar fi putut fi evitate.

Hai să vă spun cum văd eu treaba asta, din trei perspective diferite (probabil cele mai importante). În primul rând este aspectul birocratic. Actele. Niște hârțoage afirmă că tu ești căsătorit(ă) cu altă ființă a acestei planete. Cu ce te ajută asta? Probabil la divorț, la împărțirea bunurilor. În rest nu cred că intermediază nicio afacere pe care doi oameni care se află într-o relație armonioasă și sănătoasă nu le-ar putea rezolva și fără a fi uniți prin acte. Subliniez o idee de mai sus: cei care au senzația că acum au pus mâna pe partener și nu le mai scapă, comit o mare eroare. Pentru că dacă el vrea să plece, pleacă oricum. Iar dacă totuși nu o face și rămâne cu tine doar pentru că e prea complicat să divorțeze, ouch. Chiar nu știu cine și-ar putea dori un astfel de partener.

Avem apoi aspectul religios. Biserica ne învață că fiecare bărbat trebuie să aibă o soție (care, atenție, să-i fie supusă! nu prea cred că vă place asta, doamnelor) și cu care să se împreuneze doar în scopul perpetuării speciei. Iar dacă te uiți la nevasta altuia cu gânduri necurate păcătuiești nevoie mare. Ce concluzii desprindem de aici: 1. Dacă ai impresia că e musai să faci nuntă la biserică, apoi ar cam trebui să respecți și regulile (cre(ș)tine sau nu) pe care această instituție le impune. Altfel, căsătoria ta religioasă e un bullshit. 2. La un nivel spiritual universal, în care totul este adevăr, bucurie și dragoste și nu există sexe, a alege să iubești până la moarte o singură ființă poate fi cel mult...amuzant, ca să nu spunem împotriva firii.

Mai pe scurt: căsătoria religioasă, care este un eveniment de neuitat în viața majorității (spun asta fără urmă de ironie), nu reprezintă nicidecum acea binecuvântare totală și unirea supremă la care visezi. Este doar un eveniment pur pământesc, fără implicații spirituale de nicio natură.

Ajungem și la cel de-al treilea aspect, cel social. Mulți se căsătoresc pentru că "așa trebuie". E cazul "să se așeze la casa lor" și "să intre în rândul lumii". Cu aceste idei suntem crescuți din fragedă pruncie și ajungem să le considerăm literă de lege, uitând că singurul adevăr este cel pe care ni-l creăm singuri. Sfatul meu: nu contează ce spune lumea, ni se poate rupe crunt de gura ei.

Acest articol nu este nicidecum o declarație de genul "Nu mă voi căsători niciodată!" Nici vorbă. Poate o fac anul ăsta sau la anu'. Intenția mea a fost să vă zgâlțâi un pic și să vă trag un pas în spate pentru a contempla mai bine imaginea de ansamblu. Căsătoria este o invenție a societății iar o relație stabilă și de durată nu ar trebui în niciun caz să se confunde cu ea. Pe de altă parte, nu este nimic rău dacă o astfel de relație "trece la pasul următor" (iată un alt șablon). Ideea de bază ar fi ca acel cuplu să realizeze în permanență că nu este unit nici de hârtii, nici de ritualuri bisericești și nici de părerile celor din jur.

Sunday, 13 February 2011

Eu, vecinii și Poliția Română. Și un pic de chitară acustică.

Până în anul 2011 nu sunasem nici măcar o singură dată la poliție. Ei bine, în ultima lună am făcut-o deja de 3 ori. Prima oară m-a pus șeful să semnalez o mașină aparent abandonată care staționa în parcarea firmei. Telefoanele nr. 2 și 3 au fost însă personale și au reprezentat plângeri la adresa vecinilor de sus, despre care v-am vorbit deja și pe care efectiv nu-i mai suport. Din fericire (să spunem) asociația de locatari a plasat în cutiile poștale un fel de fluturași cu instrucțiuni diverse, printre care era dat și numărul unei secții de poliție din Mănăștur, cu rugămintea de a ne adresa lor în cazul în care avem probleme cu vecinii. 

Luni dimineața, pentru a 187-a oară, am fost trezit de zgomotele și bubuielile nesimțiților de mai sus înainte ca alarma deșteptătorului meu (care e setată la 7.20) să sune. Deci atenție, nu vorbim doar de dimineți de weekend complet futute, cu trezit matinal din cauza lor, ci chiar și de zilele săptămânii. M-am dat jos din pat, complet scelerat (vorbim de chestii adunate în mod constant vreme de mai bine de un an, nu de cazuri izolate) și am început să le bat violent în țeavă. Nu a fost prima oară când am făcut asta, dar acum am primit răspuns! O bușitură în țeavă, venită de sus și însoțită de un sublim "Vă fut în gură!". Oh, să fiu scuzat deci, mi-am permis să deranjez familia cu doi copii mici care-mi sparge nervii și mă agresează cu zgomote de tot felul și la orice oră. Apropo, vă dați seama despre ce amărășteni vorbim, dacă avem 4 exemplare grupate într-o garsonieră, mai ceva ca studenții veniți la oraș de la țară. În fine, în ziua aia am sunat la poliție. Am dat peste un nene care m-a întrebat dacă acești cercopiteci fac zgomot în acel moment, adică as we speak. I-am spus că nu, nepunându-se problema de petreceri cu muzică tare care merge non-stop sau chestii de gen, dar asta nu înseamnă că nu am o problemă cu ăștia. Ei pot să-mi piseze creierii  cu patos apoi să înceteze brusc până le bate poliția la ușă, deci e cam greu să-i prinzi în flagrant. Și mi s-a spus să sun să-i reclam în momentul în care vor face iar gălăgie.

Bun. Azi, adică duminică, am cedat nervos și am sunat iar la poliție. Bine, să nu vă închipuiți cumva că de luni și până azi a fost liniște. Din păcate am dat peste un polițist flegmatic, care m-a făcut să realizez de ce toată lumea detestă această categorie socială. Începuse să mă ia omul cu niște ironii de genul "ok, o să facem un țarc unde-i vom îngrădi pe copiii ăia, să nu mai stea la bloc" și alte căcaturi din astea care m-au făcut să nu cred câtuși de puțin faptul că vor trimite pe cineva aici, așa cum a afirmat la final. Surpriză însă: n-a trecut nici măcar o juma de oră și mi-a bătut un polițist la ușă. I-am deschis, i-am confirmat plângerea, mi-a luat datele din buletin (aș fi preferat să nu, dar asta-i procedura) și s-a dus apoi la ăștia de sus. A discutat cu ei aproape 10 minute și a revenit.

Concluzii: Asta e viața la bloc, dom'le! N-are ce să le facă, e vorba de o familie sărmană cu doi copilași mici. Ce să le faci ăstora, să-i legi? (Hmmmmm, nu-mi da idei). Ei fac zgomot dimineața pentru că se scoală devreme (știți culmea vredniciei? să te scoli înaintea...) și, nah, să spun merci că nici ei nu m-au reclamat pe mine cu zgomotul făcut la chitară. Bingo! M-am bucurat tare să aflu asta. Deci draga mea Jess este o armă de care nu știam, nu eram la curent că îi deranjează. Perfect.

Polițistul a plecat, ei și-au reluat zgomotele cu aceeași nesimțire ca și până acum. Deci am rezolvat o sulă. Nu rămân decât cu palida satisfacție că am luat atitudine împotriva agresiunilor sonice la care sunt supus și le-am trimis muiștilor de sus un polițist la ușă. Fâs. Iar chestia care deranjează mai mult decât zgomotul în sine este nesimțirea, atitudinea de "mi se rupe că fac zgomot sau sunt atât de cretinoid că nici nu realizez că nu sunt singurul din acest bloc". E la fel ca atunci când te calcă vreunul pe bombeu într-un autobuz aglomerat: dacă-și cere scuze îl ierți imediat, că nu a fost vina lui, dar dacă se face că plouă îți vine să-i fuți una.

Revenind la Jess, trebuie să vă spun că a trecut pe la cosmetician ieri. Adică i-am luat un guitar polish kit de la Dunlop, cu 2 tipuri de soluții pentru curățat. Există chestii de gen și pentru grif și pentru coarde, ce am luat eu protejează doar corpul chitarei. Mai pe scurt: vă recomand. După ce am lustruit-o am tras un cover acustic al piesei Made of Glass de la ATB. Până acum nu am mai găsit așa ceva pe net, decât un cover pe bas. Nici acordurile nu existau pe undeva, așa că le-am scos eu, pornind din Fa minor. Am postat clipul de mai jos (sper că vecinii s-au enervat în momentul în care l-am înregistrat) chiar la ATB pe Facebook Wall. N-am primit nicio reacție încă, doar prietenii mei care-s fani ATB observând clipul. Nu-i nimic, mi-a făcut plăcere să trag acest cover realmente inedit pentru mine.
Vă doresc un weekend plăcut în continuare, fără vecini teleportați din junglă.

Friday, 11 February 2011

Câte ceva despre celebritățile New York-ului

New York City is populated with the highest concentration of movie, film, television, theater, and sports celebrities of any city in the US. Celebrity sightings, film and television shoots on the streets, and star-studded gatherings in glitzy clubs are such common occurrences that, to New York City residents, they're just more background noise on the already staticky channel of New York. Like any industry town, it becomes old hat pretty quickly.

The big difference between celebrity life in New York City and other media meccas, such as Los Angeles, is that stars don't just stay in hotels and visit New York for work; a large number of them own an apartment or house and live here. In fact, given the huge number of celebrities out and about in New York, many celebrities who live here do so because they actually feel like they can experience a degree of anonymity here, go shopping at stores and supermarkets, and enjoy dining out with friends at restaurants like real people do. No matter how big a star you may be elsewhere, in New York City you are in a sparkling universe of celebrities. And that provides any star a certain degree of coverage.


Articolul întreg poate fi citit aici.

Inutil să mai specific că orașul New York reprezintă un adevărat fetish al acestui blog, pe lângă altele mai mult sau mai puțin puerile cum ar fi U2 sau actrița Mila Kunis (aplauze!). Știți probabil și faptul că am câteva prietene acolo, două dintre ele fiind foste colege (Oana, zisă JoR în mediul blogger și Alina), pe care le-am revăzut în acea excursie de neuitat din 2008, iar altele aflate deocamdată doar la stadiul de amice virtuale, cum ar fi Micky, zisă și Lola, la ora actuală cel mai activ comentator din istoria acestei pagini, așa cum se poate remarca în dreapta la Most Talkative Flies.

Mi-a venit de curând ideea să scriu un articol despre celebritățile născute la New York sau în altă parte, dar care ulterior au ales să locuiască în orașul pe care eu îl consider cel mai frumos din lume. Că este chiar și cea mai tare metropolă a planetei am dovedit-o prin argumente extrem de solide în urmă cu 3 luni, în cadrul acestui articol. Acestea fiind spuse, un articol despre celebritățile acestui oraș nu trebuie neapărat văzut ca un subiect monden și nici ca o declarație de genul "New York e tare pentru că iată ce oameni locuiesc acolo". Nu celebritățile fac orașul mișto. Mai degrabă hai să privim din sens invers: dacă acești oameni, care ar putea locui oriunde în lumea asta, au ales New York-ul, atunci acest tărâm chiar trebuie că e dat dracului.

Pentru unii oameni obișnuiți este fascinant să știe că pot da nas în nas pe stradă sau în vreun local cu un concitadin pe care-l cunosc doar din filme sau din media. Și nu doar pentru oamenii obișnuiți: astă-vară l-am citat pe maestrul Johnny Răducanu care spunea că adoră New York-ul, orașul unde-l poți vedea pe de Niro servind o cafea pe stradă. Și dacă tot l-am pomenit pe acest magnific artist, hai să ne îndreptăm pașii către restaurantul numit Da Silvano, aflat pe 6th Avenue, în West Village. Aici Robert de Niro vine deseori. La fel și Depp. Și nu numai ei. O prietenă de-a Alinei, tot româncă, l-a servit în acest local pe Keanu Reeves. Alina, în nici 4 ani de New York, a văzut în carne și oase personaje cum ar fi Keri Russell, Natalie Portman sau Steve Carell, care venea des în restaurantul unde lucra Alina. Pe Rob Lowe chiar l-a servit l-a masă și îmi permit s-o citez pe prietena mea new-yorkeză, referitor la acest actor: the most elegant man eating a slice of pizza I've ever seen. Tot de la Alina am aflat zicala cum că nu ești new-yorker până nu dai peste Kevin Bacon pe undeva prin oraș. Acest actor, ca și multe alte vedete, deține un apartament în Upper West Side, acolo unde locuiește împreună cu familia sa. Este cea mai de fiță zonă din New York (prietenele mele să mă corecteze dacă mă înșel), aflată practic între Central Park și Riverside Park. În poza de sus, în dreapta.

Ca să închei cu citatele din Alina, să menționez că a servit-o la bar și pe mama lui Aaliyah, după ce aceasta murise în accidentul aviatic, cu această ocazie aflând și eu că, în State, cel care te servește la bar este responsabil pentru tine și trebuie să aibă grijă să nu te faci muci și să pleci din barul lui făcând cine știe ce tâmpenie ulterior. Alina a mai dat peste Jada Pinkett Smith, soția lui Will, iar recent a trecut pe stradă, prin Greenwich Village, pe lângă Liv Tyler, care ieșise să-și plimbe copilul. Ca să nu fiu chiar super ofticat, Alina m-a asigurat că până la acest moment nu a dat pe străzile din New York nici de vreun membru al trupei U2 și nici de Mila Kunis.

La final, iată două liste. Printre mulți alții, ei s-au născut la New York: Aaliyah, Christina Aguilera, Danny Aiello, Alan Alda, Woody Allen, Matthew Broderick, Steve Buscemi, Mariah Carey, James Caan, Al Capone, Claire Danes, Adrien Brody, Robert de Niro, Kirk Douglas, Robert Downey Jr., Richard Dreyfuss, David Duchovny, Jane și Peter Fonda, Whoopi Goldberg, Cuba Gooding Jr., Melanie Griffith, Maggie Gyllenhaal, Anne Hathaway, Scarlett Johansson, Billy Joel, Tommy Lee Jones, Alicia Keys, Lenny Kravitz, Calvin Klein, Diane Lane, Cindy Lauper, Julia Louis-Dreyfus, Lindsay Lohan, Alyssa Milano, Jack Nicholson, Al Pacino, Priscilla Presley, Lou Reed, Mickey Rooney, Martin Scorsese, Adam Sandler, Jerry Seinfeld, Sylvester Stallone, Barbra Streisand, Oliver Stone, Ben Stiller, Donald Trump, Marisa Tomei, Liv Tyler, Mike Tyson, Sigourney Weaver. Și un mare ET CETERA.

Printre mulți alții, ei nu s-au născut la New York, dar au ales să locuiască acolo: Jennifer Aniston, Tom Cruise, Bob Dylan, Ella Fitzgerald, Greta Garbo, Heath Ledger, John Lennon, Gwyneth Paltrow, Keanu Reeves, John McEnroe, Sarah Jessica Parker (peste ea chiar a dat o altă cunoștință de-a mea într-un restaurant), Frank Sinatra, Meryl Streep, Jon Voight, Edward Norton sau Denzel Washington.

Problema e că putem continua așa până mâine. Mai bine hai să-i identificăm de la fața locului.

Thursday, 10 February 2011

V for Vagina

Pe Zach Galifianakis îl știți din The Hangover, Due Date și poate chiar și din Up in the Air. Acest actor extrem de funny a realizat o serie de interviuri seci și scurte cu alți actori. Iată bucata cu Natalie Portman, care m-a amuzat teribil. Câinele e de mare efect.
Mulțumiri Oanei pentru link.


Avem sondaj despre maidanezi

El există pe blog de câteva zile, acolo în partea dreapta sus. Aceste polls nu mai sar în ochi ca atunci când le puneam sub header și poate din acest motiv lumea nu le observă. Așa că încerc să vă fac atenți pentru ca apoi să dezbatem rezultatele.
Înainte de a vă da cu părerea, poate ar trebui să luați la cunoștință următoarele date. Nu pot garanta pentru acuratețea lor, ele sunt culese dintr-un reportaj / articol Pro TV. Oricum, sunt sigur că nu sunt umflate. Astfel avem:

- 400.000 de câini vagabonzi pe străzile din București, de 4 ori mai mulți decât în urmă cu 10 ani. Aici am un oarecare dubiu în legătură cu cifra avansată, dar  oricum nu este mare nevoie de ea, fiindcă problema se vede cu ochiul liber. În occident, pe unde am umblat și eu de mai multe ori, nu am văzut niciodată nici măcar un singur câine vagabond. Nu există această noțiune la ei.
- 13.000 de bucureșteni mușcați anual, dintre care 2.500 de copii (cu siguranță toți fiind niște ticăloși, pentru că maidanezii mușcă numai oamenii răi, pe care ei îi simt).
- capacitate de doar 20.000 (și asta încă pur teoretică) pentru a prelua în adăposturi câinii de pe străzi.
- doar 9.000 de câini sunt sterilizați într-un an. Oricum, nu uitați, pericolul cel mai mare este ca un maidanez să te muște, nu să te fută.
- o cățea poate făta până la 16 pui pe an, dintre care, de regulă, vreo 8 supraviețuiesc. Realizați deci rata de înmulțire a acestor suflete neprihănite.

Articolul la care fac referire mai sus este însoțit și el de un poll, ale cărui răspunsuri la întrebarea "Cum ar trebui rezolvată problema câinilor vagabonzi?" arată astfel:

Ar trebui eutanasiati
5433
36%
Ar trebui sterilizati toti cainii maidanezi
3916
26%
Ar trebui create mai multe adaposturi
3426
23%
Ar trebui dezvoltat un program national de adoptii
1904
13%
Nu consider ca reprezinta o problema
252
2%
 
Din punctul meu de vedere, ăia 252 sunt de o imbecilitate rară. Dar vai, vă rog, nu vreau să vă influențez opțiunea în cadrul micului poll de pe blogul meu.

Wednesday, 9 February 2011

Cuvântătoare

Un ziarist face o vizită la o stână unde ciobanul tocmai a ieșit cu oile și cu măgarul la păscut.

- Ce faci, bace?
- Uite, p'aci cu turma...
- Pot să vorbesc cu câinele tau?
- Câinele nu vorbește, ești nebun?!

Ziaristul se apleacă totuși la câine:
- Ce mai faci, cuțule?
- Mulțam, fain.

Ciobanul rămâne cu gura căscată.

- Ciobanul te îngrijește bine?
- Nu mă plâng. Îmi dă mâncare bună, nu mă bate și din când în când ne mai și jucăm.

Ciobanul ascultă stupefiat.

- Bace, pot să vorbesc cu măgarul tau?
- Omule, măgarul nu vorbește!

Ziaristul se apropie de măgar:
- Ce mai faci, măgare?
- Nu ma plâng.

Ciobanul intră în stare de șoc.

- Ciobanul se comportă bine cu tine?
- Da. Imi dă fân, ovăz, iar dacă e vreme rea mă bagă în șură.

Ciobanul cade pe spate.

- Bace, sper că te-ai convins! Pot să vorbesc acum și cu oaia asta de aici?
- Apăi, bagaboanta aia minte de îngheață apele!


Tuesday, 8 February 2011

A lifelong ambition to fulfill his dream

The DJ List, unul dintre cele mai importante clasamente ale digeilor din lumea întreagă, are un nou number 1, iar el este preferatul meu. Așa că vom sărbători asta cu una dintre cele mai faine creații ale sale. André lucrează la un nou album pe care-l aștept cu nerăbdare.

Sunday, 6 February 2011

Uniunea Social Liberală, gluma începutului de an

Mwuahahahaha. Înțeleg că ieri s-au unit ăștia, în trup și simțiri. Eu abia acum am aflat. De fapt m-am împiedicat de ei la Latrina 3, care azi e îmbrăcată în haine de gală și celebrează această măreață alianță, făcută între o curvă politică și doi puberi, dintre care unu' este ghidat din umbră de nenea Voiculescu. Cei trei invitați, asemuiți de cineva cu Elton John, iubitul său David Furnish și proaspăt înfiatul lor bebeluș (distribuiți voi personajele, nu e deloc greu), au fost primiți în aplauzele sărmanului public aflat în studio (oare de unde și cum apar oamenii ăștia?) și de etern constipatul, ras-tuns-frezatul, deontologul deontologilor, Domnul Perfect, Mihai Gâââââdeeeeeaaaa.

Mă întreb dacă mai există cretinoizi în această țară care pot spune "Wow, asta e! Alianța asta va schimba ceva! În ei chiar cred". Probabil că sunt. Nu-i puneți la socoteală pe ăștia de la Latrina 3, ei doar se fac, că doar așa trebuie. Ei nu-s proști, ci doar manipulanți și-și văd interesul. E actorie, până la urmă. Și invers, că doar până și Mircea Diaconu (politicianul, lol) este tot mai prezent în latrină. Mă întreb și care puța calului mai e șmecheria cu ideologiile politice, dreapta-stânga, liberalii și socialii. Desigur, niciuna. N-au nicio legătură cu pomul de iarnă. Totul este pe interes, pe curvăsăraie. Fiecare se poate cupla oricând cu oricare altul.

Îmi este silă să-i văd cum vorbesc despre modul în care vor salva ei țara. Îmi este milă de credulii care pun botul la așa ceva. Îi disprețuiesc pe acești pseudo-jurnaliști care ne prezintă încântați noua și unica soluție politică a României.  Ce delicat se poartă cu acest magic trio mizerabilii ăștia de moderatori (isterica Firea și ambiguously gay-ul Răzvan Dumitrescu sunt și ei în studio), îți vine să verși, nu alta. Oare sub ce piatră să fi trăit până acum încât să dezbați numa', ce să mai vorbim de a crede în o posibilă alianță bine intenționată, salvatoare a țării? Specific iar, pentru neavizați, că nu sunt fan Băsescu, Boc sau PDL și-i consider la fel  de nenorociți ca și pe restul. Dar tocmai asta e ideea de bază. N-avem cu cine, bă. Dacă vă închipuiți chiar și pentru o secundă că unul dintre ăștia trei din poză vă vrea binele sau că ei ar fi făcut, ca să-i citez, "o alianță pentru România și pentru români", atunci sunteți primii care-i meritați și care se vor iluziona în mod tembel așteptând "schimbarea".

Saturday, 5 February 2011

Weekend cu Rocky

Am văzut primele două filme din cele șase ale seriei Rocky acum mai bine de 20 de ani. Dacă nu mă înșel, eram la mare cu bunicii și am mers la un teatru de vară să le văd. Nu urmărisem niciodată până acum episoadele III, IV și V, decât fragmente la TV. Acum 4 ani asistasem la filmul numit Rocky Balboa (comeback-ul personajului, după 16 ani, să-i spunem Rocky VI) și fusesem foarte plăcut impresionat. Cum weekend-ul ăsta sunt ținut în casă din motive stomatologice, am profitat de timpul liber și am văzut toată seria Rocky, cap-coadă. Ceea ce vă recomand și vouă să faceți la un moment dat, fie că vă place sau nu boxul. Aceste filme sunt povești de viață și metafore, mai degrabă, abia apoi "filme cu bătăi", cum le-ar percepe smardoiașii fără creier. Rocky IV (probabil cel mai slab film al seriei) are chiar inflexiuni politice, fiind lansat în perioada Războiului Rece. Preferatele mele rămân Rocky I și II (două clasice ale cinematografiei) și ultimul, Rocky Balboa. Comparând aceste filme cu altele de gen, pot spune că mi se par peste Raging Bull, de exemplu, filmul care i-a adus lui De Niro singurul său Oscar pentru rol principal. Iar de orașul Philadelphia ai mai multe șanse să te îndrăgostești privind Rocky decât filmul care îi aducea primul Oscar lui Tom Hanks. 

Pentru seria Rocky merită aplauze o serie de artiști. Desigur, primul este Sylvester Stallone, care nu numai că joacă excelent în toate cele șase filme (primul aducându-i o nominalizare la Oscar), dar și scrie scenariul pentru toate și regizează patru dintre ele. În Rocky V, Stallone joacă alături de fiul său, Sage, care avea 14  ani atunci. 
Urmează apoi partenera lui Rocky din poveste, Adrian, jucată impecabil de Talia Shire, nimeni alta decât sora marelui regizor Francis Ford Coppola și mătușa lui Nicolas Cage. Primul film Rocky i-a adus Taliei o nominalizare Oscar, așa cum primise și cu doi ani mai devreme pentru The Godfather II. Talia Shire nu apare și în ultimul film al seriei, cel din 2006, Rocky fiind văduv la acel moment. Din fericire, deși personajul Adrian a murit, Talia este foarte bine, acum având 65 de ani și lucrând la mai multe filme. 
Burgess Meredith, cel care-l joacă pe antrenorul lui Rocky din primele 3 filme, a murit în 1997 la 90 de ani. Ar putea rămâne însă în istorie drept cel mai charismatic antrenor de box din istoria cinematografiei. Și el a fost nominalizat la Oscar pentru rolul din primul Rocky.
Burt Young (Paulie), apare în toate episoadele colecției, ale cărei filmări, apropo, se întind pe o perioadă de 30 de ani. Burt face în toate roluri memorabile.
Și, desigur, nu-l putem uita pe Carl Weathers (Apollo Creed), campionul mondial care se împrietenește cu Rocky în urma celor două meciuri de gală pe care le fac împreună și care moare în ring în Rocky IV, răpus de bestia sovietică jucată de Dolph Lundgren.

Statuia pe care o vedeți în acest clip, luat din genericul de final al filmului Rocky V, există în realitate, numai că acum este situată în partea de jos a deja celebrelor Rocky steps, din fața Muzeului de Artă din Philadelphia. Aceste trepte au devenit un simbol în cultura americană și o metaforă pentru omul de rând care are șansa de a urca spre succes. Iată aici o imagine cu statuia.

Dacă nu ați văzut Rocky până acum și nu aveți răbdare să vedeți toată seria, încercați măcar Rocky I, II și VI. N-au cum să vă surprindă decât plăcut.

Thursday, 3 February 2011

Revenim la eternul subiect

Nu de alta dar unii încă mor mușcați de câini, iar problema văd că nu se pune la modul "cum să facem ca noi, OAMENII, să nu mai fim agresați pe stradă de animale sălbatice, ca în junglă", ci mai degrabă "cum să salvăm și să protejăm sufletele nevinovate". De data asta nu mai vorbesc eu, ci o las pe Karioka să o facă. Sunt un cititor constant al foarte directului ei blog satiric.
Recomand articolul mai ales imbecililor sufletiști, deși nu cred că viziunea le mai poate fi modelată.

Wednesday, 2 February 2011

Wikipedia, cel mai interesant proiect virtual

Am mai spus-o: este site-ul meu preferat, de departe. Și îl consider mult mai bun și mai interesant decât generatorul de multe miliarde de dolari numit Facebook. Știu, poate nu e bună comparația, fiecare site are scopuri și targeturi diferite, dar ca și nivel al informației conținute de fiecare proiect online, Wiki e cu mult peste Facebook. Iată un articol despre această fantastică enciclopedie virtuală, apărut în Business Magazin. Iar dacă vreți să vă documentați și mai mult despre Wikipedia, o puteți face, evident, chiar pe Wikipedia.

Tuesday, 1 February 2011

Frigiditate

El: Auzi, ia spune, te-ai prefăcut aseară?
Ea: Nu, chiar dormeam.

Și varianta B (cunoscută și sub numele de culmea frigidității):

Soția își întreabă soțul a doua zi dimineața:
Bărbate, ai mai stat mult azi-noapte...?