Monday, 31 January 2011

Despre un film aparte și un actor tot mai interesant

Filmul se numește Uncertainty și vom vorbi imediat despre el. Actorul este Joseph Gordon-Levitt și îl știți cu siguranță din The Lookout, 500 Days of Summer și Inception. Deși va împlini 30 de ani peste 2 săptămâni, Gordon-Levitt mi s-a părut insipid o vreme cu mutra lui de puber, dar omul joacă parcă tot mai bine de la film la film.
Uncertainty este un film în care orașul New York pulsează prin fiecare pixel al ecranului și induce o stare specială oricărui iubitor al metropolei. Soundtrack-ul este mai mult decât adecvat iar scenariul foarte interesant: un cuplu aflat în pragul unei decizii importante este urmărit în două ipostaze diferite, în paralel, de o parte și de cealaltă a podului Brooklyn. Practic avem două acțiuni diferite, un thriller în Manhattan și o poveste mai liniștită în Brooklyn, cu aceiași actori. M-am regăsit total în spusele lui Levitt cum că filmele care-i plac cu adevărat sunt cele care-l fac să se simtă într-un fel anume și nu neapărat datorită acțiunii în sine, pe care nu o urmărește foarte atent și de care se prinde cu adevărat poate abia la 3-a vizionare. Urmăriți-l.

Joseph Gordon-Levitt-Uncertainty. Watch more top selected videos about: Uncertainty, Joseph Gordon-Levitt

Sunday, 30 January 2011

My All Time Favourite Guitar Solos - No.1

Îmi pare rău dar sunt nevoit să vă dezamăgesc: acest top personal întins pe perioada a două săptămâni de povești soloistice cu actori, tobari, anonimi, chitariști profesioniști, acustici sau electrici, nu rezervă nicio surpriză la locul 1. Pentru cei care mă cunosc, opțiunea finală este previzibilă. Chitaristul meu preferat all time, care de aproape 14 ani mă trimite în călătorii pline de senzații, uneori doar prin două note, alteori prin mai multe, a fost ironizat de mai mulți pentru că, vezi doamne, nu știe să facă un solo. Există însă o diferență între a nu ști și a opta să nu-l faci. Dave Evans este omul care preferă feelingul spectacolului, nefiind un show off, dar al naibii să fiu dacă nu poate fi un badass guitar player atunci când vrea. Și nu căutați exemplele pe albume, oricât de mărețe ar fi ele. Uitați cum se prezintă omu' ăsta live, la piese ca Love Is Blindness, Bullet the Blue Sky, Silver and Gold sau ce solo a inventat acum vreo 18 ani la finalul melodiei With or Without You. Rolul său a fost și rămâne mai mult decât hotărâtor în aprecierea conform căreia trupa al cărei sunet l-a modelat reprezintă cel mai mare live band din istoria muzicii rock.

De aceea aleg și eu tot o prestație live a solo-ului meu preferat. Uneori în concerte se ajunge la reprezentații mau mult decât perfecte, iar acesta este unul dintre acele momente. Este poate cea mai bună apariție în concert a piesei din care a fost inspirat titlul acestui blog. O puteți asculta în varianta originală de album aici, dar vă recomand clipul de mai jos - o versiune năucitoare, orgasmică și brutală, în care definiția ideală a termenului cool, atât de uzitat în anii '90, a fost transpusă perfect în notele solo-ului unui om care cu siguranță a vrut să spună "Ok, suntem prea serioși? Hai să fim ironici, hai să vă dăm coolness. Ok, spuneți că nu știu să ofer un solo spectaculos? Hai să fac o încercare".

Mă bucur că ați urmărit aceste 7 reprezentații. Dacă am omis vreun chitarist, ceva îmi spune că mă va ierta.

Guitarist: The Edge
Band: U2
Song: The Fly

Saturday, 29 January 2011

În așteptarea filmelor de Oscar

Putem să ne uităm la:
  • Love and Other Drugs. Mai bun decât mă așteptam, nefiind genul clasic de comedioară romantică. De fapt i-aș spune dramă, mai degrabă. Pe Jake Gyllenhaal îl prinde rolul de dandy și face un cuplu interesant cu Anne Hathaway, cea care va prezenta ceremonia Oscarurilor peste o lună, alături de James Franco. Jake și Anne au fost nominalizați la Golden Globes pentru rolurile din acest film, dar n-au câștigat. Nu-i bai, filmul merită văzut.
  • The Big Bang. Interesant și amuzant rol face Banderas în filmul ăsta. Foarte mișto - glumele au și mai mult haz când sunt spuse cu accentul spaniol. Filmul văd că n-are încă nici trailer pe imdb și nici site oficial, dar credeți-mă pe cuvânt că eu l-am văzut deja. 
  • The Sicilian Girl. Un film care mi-a adus aminte de vestitul serial La Piovra. Ni se prezintă povestea adevărată și tragică a Ritei Atria, martoră într-un important proces împotriva Mafiei. Ea s-a sinucis la doar 18 ani, pentru că nu mai suporta presiunea la care era supusă.
  • Never Let Me Go. Este un film făcut după un roman cu acțiunea plasată într-o societate fictivă, în care ființele umane sunt clonate și crescute numai pentru a-și dona organele la un moment dat. Nu vă speriați, filmul este mult mai puțin S.F. decât pare. De fapt, acest cadru pe care este construit subiectul este atât de fin încât abia spre final m-am prins exact despre ce era vorba. Filmul tratează dragostea și prietenia și îi are ca actori pe Carey Mulligan (nominalizată la Oscar anul trecut pentru An Education), Keira Knightley (a mai jucat cu Carey și în Pride & Prejudition) și Andrew Garfield (îl știți din The Social Network). Apropo, nu mai mi se pare că Natalie Portman și Keira Knightley seamănă chiar atât de mult.  
  • The Tourist. Pe ăsta să-l vedeți doar dacă sunteți fani Depp, Angelina și/sau iubiți orașul Veneția. În rest chiar nu-i nimic de capul lui, n-are nici măcar acțiune, suspans sau umor. Faptul că a avut trei nominalizări la Golden Globes mă depășește.

Friday, 28 January 2011

My All Time Favourite Guitar Solos - No.2

Saul Hudson a fost considerat de către revista Time, în urmă cu 2 ani, al doilea chitarist din istorie, după Jimi Hendrix. Tot pe locul 2 aterizează și în acest top personal, cu un solo făcut pe o chitară Gibson Les Paul, la fel cum se va prezenta și laureatul (îl veți vedea duminică). Hudson (mult prea puțin cunoscut după acest nume ci mai degrabă după cel de scenă) a ajuns celebru nu doar prin faptul că a fost chitaristul uneia dintre cele mai mari trupe rock din anii '90, Guns N' Roses, ci și pentru claia de păr de sub joben și țigările din colțul gurii pe care nu le abandona nici atunci când cânta la chitară. A colaborat de două ori cu Michael Jackson, iar primul encounter dintre cei doi poate fi urmărit mai jos. Piesa are muzica și versurile compuse chiar de regele muzicii pop, dar chitara lui Saul împinge această melodie dincolo de superlativ, cu riff-ul excelent de la versuri și cele 2 solo-uri, dintre care ultimul este efectiv fabulos prin feeling, spectaculozitate și durată (începe la 3:29 și ține până spre finalul melodiei). Clipul a fost tras în numai două ore într-un club din Germania, în anul 1992.
La final trebuie să fac o precizare: dacă nu aș fi ales piesa asta, aș fi pus November Rain în care același chitarist prestează un alt solo pentru istoria muzicii rock.

Guitarist: Slash
Song: Give In To Me (acesta este titlul real și foarte erotic al unei piese extrem de erotice, nicidecum Give It To Me așa cum în mod rudimentar înțelege foarte multă lume).

Thursday, 27 January 2011

Probleme cu Gmail-ul

Astă-primăvară am avut ceva emoții cu contul de Gmail, care mi-a fost suspendat vreo zi întreagă din motive care mă depășesc. Nu mai puteam intra în el, eram anunțat că este suspendat și până și blogul dispăruse din online ca și cum nu ar fi existat vreodată. La fel și contul Picasa unde am o tonă de poze. Cu ajutorul colegului de la IT am reușit să recuperez contul, dar bizareriile au continuat în toamnă, când un hacker mi l-a spart și a trimis către toate contactele link-uri cu porn și alte prostii. Chiar de vreo două ori într-o perioadă scurtă de timp. Azi-noapte s-a comis iar măgăria. Cineva mi-a intrat în cont și mi-a apelat singurele contacte care erau online la ora respectivă (ambele idle). Într-o engleză proastă, respectivul spera probabil că a dat peste niște retarzi mai mari ca el și le spunea că este în Londra, a fost jefuit și are nevoie de bani. Povestea este deja clasică, ia uitați câte găsiți la un simplu search. Culmea: și sorella a avut probleme azi-noapte, dar cu contul Facebook.

Ce-i de făcut? Cred că nu ai prea multe opțiuni. Ca de fiecare dată, mi-am schimbat parola și am înaintat un raport la Google. Puteți vedea cine și de unde s-a conectat pe contul vostru de la "Last account activity: x hours ago at IP xx.xx.xx.xxx.  Details". Dați click pe Details. Oricum, nu rezolvă mai nimic acest raport și problema de bază rămâne: Gmail-ul este foarte nesigur. Dacă nu am obiceiul să păstrez e-mail-urile (inboxul meu are de regulă 0 mesaje - le văd, răspund dacă e cazul, apoi le șterg, așa cum procedez și pe mobil) și implicit nu ar fi o pagubă să pierd un cont de mail și apoi să-mi fac altul, în schimb posibilitatea de a pierde blogul + contul Picasa este foarte deranjantă. Apreciez orice idei de securizare a contului ați putea avea iar pe viitor, dacă veți primi de la mine linkuri cu site-uri porn, mesaje bizare pe chat într-o engleză retardată sau dacă veți vedea că am postat vreo ditamai sulă sau vreun îndemn rasist pe blog, cu majuscule, sper că veți avea înțelepciunea să realizați că nu sunt eu. Nu de alta, dar au fost și unii mai neduși la biserică a căror convingere era că eu trimit de fapt acele mesaje.

Obsedatul

Un medic psihiatru consultă un pacient arătându-i tot felul de forme desenate pentru ca el să-i spună ce îi sugerează. La început îi arată un triunghi cam așa:

 






"Hmm, ăsta e un cort în care doi iubiți fac sex!" spune pacientul.

Doctorul îi arată apoi o sferă:












"Ah, ăsta e un sân siliconat!" decretează pacientul.

Se încruntă doctorul și încearcă și cu un cilindru:












"Ăsta e un falus!"

Doctorul se decide să mai facă o ultimă încercare și îi arată un desen cu totul abstract, bizar și de neînțeles, la care pacientul explodează: "Vai, dom' doctor, da' sunteți un adevărat obsedat sexual!"

Wednesday, 26 January 2011

My All Time Favourite Guitar Solos - No.3

În același stil de solo pus în outro-ul piesei, cum am avut și în cazul Foos, azi vi-l prezint pe chitaristul lui Lenny Kravitz, care dezlănțuie o bucată senzațională la sfârșitul unei piese cu un mesaj deosebit. Solo-ul începe pe armonia de final a melodiei, una total diferită de succesiunea acordurilor de până atunci, apoi pleacă spre alte culmi, păstrând același fundal inițial și încheiând în stil maiestuous această piesă, ca un perfect generic de final. Fără prea multe cuvinte de data asta, vă invit să-l ascultați (eventual și live dacă vreți).

Guitarist: Craig Ross
Song: Believe

În Piața Mihai Viteazul umblă câinii cu covrigi în coadă

La propriu. În plin centrul Clujului, pe o latură a acestei piețe, cum vii dinspre Banca Transilvania și mergi către Republica (vezi poza de mai jos), te împiedici pur și simplu de covrigării, plăcintării și gogoșării. Este chiar greu să faci o alegere, dar cu siguranță ai prânzul garantat dacă te afli în zonă și nu reziști ispitelor. Ceea ce este foarte probabil. Tot felul de chestii aburinde îți sunt servite de după geam și ieri am profitat că dentistul nu mi-a impus un interval de timp între momentul în care m-am dat jos de pe scaunul său și prima îmbucătură, așa că în drum spre firmă mi-am luat ceva provizii, jumate din ele fiind consumate pe stradă. 
Îmi place zona asta a Clujului, îi oferă un farmec în plus. Cred că la primăvară încerc să asortez și o cafea  în aer liber acestei patiserii omniprezente. Chiar, știți ce-i ăla palaneț?


Tuesday, 25 January 2011

True Grit vs. The King's Speech, între ele se dă bătălia pe Oscaruri

Așa cum mă așteptam, The Social Network a luat mai multe Globuri de Aur decât era cazul și, deloc paradoxal pentru mine, nu se află în primele două filme favorite la Oscaruri. Tocmai ce au fost anunțate nominalizările, filmele The King's Speech și True Grit conducând cu câte 12, respectiv 10, pe când povestea Facebook și Inception le urmează cu câte 8. Ei bine, săptămâna trecută vă spuneam că nu am de gând să mă uit la The King's Speech, unde joacă doi dintre cei mai insipizi actori (Colin Firth și Helena Bonham Carter), dar cele 12 nominalizări Oscar mi-au stârnit interesul.

În schimb True Grit se anunță un regal pentru mine, cu Matt Damon, Josh Brolin și mai ales Jeff Bridges, care dacă va lua Oscarul și anul acesta va intra în istorie alături de Spencer Tracy și Tom Hanks, singurii actori care au mai câștigat premiul pentru rol principal doi ani la rând. Interesantă luptă va fi aici, între șarmanți ca Mr. Bridges, Javier Bardem și James Franco (ăla de se lipise de Mila la Golden Globes) și mai puțin fermecătorii Colin Firth și Jesse Eisenberg, cel care-l joacă pe fondatorul Facebook în The Social Network.

La fete avem aceleași nominalizări ca la Golden Globes, dacă nu mă înșel. Țin cu Natalie Portman dar nu m-ar deranja nici dacă ar câștiga Annette Bening. Apropo, The Kids Are All Right a luat multe nominalizări și mă bucur pentru asta. Mila Kunis n-a mai primit nominalizare pentru rol secundar (v-am zis eu că nu merita nici măcar la Golden Globes), iar la băieți (rol secundar) apare și Mark Ruffalo, despre care vă spuneam, atunci când am vorbit de The Kids Are All Right, că-mi place tot mai mult. 

Ca și anul trecut avem 10 nominalizări pentru cel mai bun film al anului. Am văzut deja 5 dintre ele (Black Swan, Inception, The Kids Are All Right, The Social Network și Winter's Bone) și de abia aștept să văd True Grit, The Fighter și 127 Hours (aici joacă James Franco). Toy Story 3 nu mă pasionează iar pe The King's Speech îl voi urmări, așa cum spuneam, mai mult din curiozitatea stârnită de cele 12 nominalizări. Aveți aici întreaga listă cu posibilii câștigători Oscar de peste o lună.

Să sune cineva la Cartea Recordurilor

Întârzierile cumulate ale trenurilor CFR Călători, în 2010, însumează 5 ani și 3 luni. Repetăm, pentru o mai bună înțelegere: cinci ani și trei luni. Adică 63 (șaizeci și trei) luni.
Țin minte când bunicul mi-a povestit, acum vreo 20 de ani sau mai bine, că întârzierile cumulate ale trenurilor din Japonia dintr-un an dădeau vreo...2 minute, iar pentru asta responsabilii și-au cerut scuze. Dacă pentru 2 minute de întârzieri într-un an o simplă scuză e mai mult decât suficientă, aplicând regula de trei simplă învățată în generală, oare în ce ar putea consta pedeapsa nenorociților care ne fură ani din viață în trenurile lor infecte?

p.s. Știrea asta ar putea merge la fel de bine și la tag-ul Jokes, pe ideea că "nu e poantă da' e bună".

Monday, 24 January 2011

Into the Universe: Un documentar extraordinar

De bine ce în urmă cu nici 3 săptămâni am pomenit un conflict de idei dintre Papa Benedict și omul de știință Stephen Hawking, între timp am dat peste un documentar realizat de acesta din urmă pentru Discovery. Se numește Into The Universe, ține vreo două ore jumate și este împărțit în 3 episoade:

  • Aliens. De când lumea ne întrebăm dacă există forme de viață (inteligentă sau nu) și în alte locuri din Univers. Până acum n-am reușit să le descoperim dar ar fi naiv din partea noastră să credem că suntem locuitorii singurei planete unde există viață în acest (probabil) infinit Univers. Hawking lansează chiar o idee interesantă, anume că viața pe alte planete se poate prezenta atât de ciudat pentru noi încât să nu o recunoaștem nici dacă am observa-o prin vreun telescop sau satelit. Cred că omul de știință este un mare fan al filmului Independence Day, pentru că abordează o idee pe care am întâlnit-o acolo, anume cea legată de colonizarea pe rând a planetelor de către diverse civilizații extraterestre până când resursele sunt epuizate. Hawking estimează că în vreo 500 de ani vor exista deja orașe omenești pe Marte și le machetează foarte fain în imagini. Știu că vi se cam rupe când auziți asta, dar vedeți că e posibil să fiți marțieni într-o viață viitoare (nu glumesc și nici n-am deraiat de pe fix).
  • Time Travel. Hawking nu pomenește deloc în acest episod despre posibilitatea ca timpul să nu existe, însă menționează faptul (dovedit deja) că timpul trece mai repede sau mai încet în diferite locuri sau condiții. Evident, acum nu vorbim de percepție, ci de măsurători făcute cu cele mai precise ceasuri. S-a obervat asta pe cronometrele prezente pe sateliții care orbitează în jurul Pământului: acolo sus în spațiu timpul trece mai repede decât aici jos. Einstein a fost cel care a lansat primul această teorie, iar anul trecut ea a fost confirmată de niște cercetători. Este deja dovedit științific că timpul trece mai greu atunci când te afli în apropierea unui obiect cu o masă mare sau foarte mare sau atunci când te deplasezi cu viteze foarte mari. În articolul pe care l-am linkuit mai sus este dat exemplul cu persoana de la etajul 102 din Empire State Building (aplauze!), care pierde 104 milionimi dintr-o secundă. Și asta pentru că ea este mai departe de "obiectul cu masă foarte mare" (adică Terra) față de restul lumii. Documentarul explică, prin date concrete și imagini foarte bine montate pe calculator, că dacă te-ai urca într-un tren care ar înconjura de mai multe ori planeta, mergând cu viteza luminii, ai remarca atunci când te dai jos și după ce ai fi mers fără oprire vreme de un an, să spunem, că oamenii de pe Pământ au îmbătrânit cu mai mulți ani de fapt. Ce înseamnă asta mai exact? Ai călătorit în viitor, nici mai mult nici mai puțin. Hawking afirmă că este imposibil să călătorești în trecut, dar prin exemplul de mai sus demonstrează că este foarte posibil să călătorești în viitor, numai că momentan omenirea nu dispune de mijloacele tehnice care să-i permită asta. Explicația este deci atât de simplă încât îți face părul măciucă. Să mai spun și că aceste diferențe în măsurarea timpului în diverse condiții și locuri nu reprezintă pentru mine decât o altă dovadă că timpul, la un nivel absolut, de fapt nu există.
  • The Story of Everything. Acest episod prezintă în cuvinte foarte bine alese, pe înțelesul tuturor și însoțite de imagini senzaționale, formarea Universului (Big Bang-ul) și evoluția acestuia, formarea Terrei, apariția vieții și multe alte amănunte fascinante. Unele cifre prezentate aici, mase sau distanțe, te lasă efectiv mut. Fiind cam ateu de felul său (după cum am putut remarca din disputa cu Papa), Hawking nu pomenește existența unei ființe supreme, a lui Dumnezeu sau numiți-o cum vreți, care ar fi dat naștere la toate acestea, dar parcă pe alocuri nu neagă posibilitatea ca această forță totală să existe. Mai ales că acest documentar afirmă răspicat că nu poate răspunde la întrebări cum ar fi "Ce a fost înainte de Big Bang?", "Ce a declanșat acest Big Bang?" sau "Cum de a apărut viața pe Pământ în urma unei probabilități de unul la foarte multe miliarde?". Chiar zâmbeam ștrengărește de fiecare dată când Hawking pomenea câte un "accident" perfect (și multe au mai fost) fără de care viața nu ar fi apărut pe Pământ sau faptul că totul în Univers este aliniat la milimetru și că orice deraiere de la coordonatele actuale ar putea însemna sfârșitul pentru noi. Așa că profit de ocazie și mai spun o dată că eu personal nu cred că suntem o simplă sămânță ejaculată arbitrar în Univers, care vine din nimic și se îndreaptă către nimic.
În ciuda faptului că eu am și o abordare spirituală pe care un om ca Hawking nu o acceptă, recomand entuziast acest documentar. Nu uitați că știința și spiritualitatea spun practic aceleași lucruri, dar prin cuvinte și metode diferite. Sau măcar luați în calcul această variantă.

Sunday, 23 January 2011

Milei îi lipsește sexul

Mă, acuma nu știu dacă în realitate dar așa spune în trailerul ăsta, ia fiți atenți:



Friends with Benefits o să apară la vară, este filmat la New York după cum ați observat (aplauze) și, pe lângă Mila Kunis, îi are în distribuție pe Emma Stone (frumușică tare, cred că în curând începem s-o aplaudăm și pe ea), Patricia Clarkson (superbă în Cairo Time), Woody Harrelson, Richard Jenkins și hmm, hai să-i acordăm credit și lui Timberlake, deși nu prea-l suport, dar măcar în filme prestează mai bine decât cântă.
Ne auzim marți după ce se anunță nominalizările Oscar. Apropo, acum am aflat și eu: friends with benefits = two friends who have a sexual realtionship without being emotionally involved. Typically two good friends who have casual sex without a monogamous relationship or any kind of commitment.

My All Time Favourite Guitar Solos - No.4

A venit rândul celei mai frumoase trupe (din colecția mea personală) care n-a existat vreodată. Cititorii mai vechi știu probabil despre ce este vorba. Da, am scris bine: trupa nu a existat în mod oficial pentru că s-a destrămat înainte de lansarea albumului ei de debut, unul senzațional, înregistrat, finisat și distribuit doar apropiaților acestei formații. Eu am primit acest album de la basistul trupei, practic cel mai vechi prieten virtual al meu, maltezul Sylvan Borg, pe care-l cunosc de mai bine de 10 ani de pe mIRC, unde amândoi intram pe canalul #U2. Sylvan a fost basist în această trupă fantomă (și într-adevăr bântuitoare), astfel m-a pus în contact cu chitaristul al cărui solo îl apreciem astăzi.

În urmă cu un an și jumătate am scris un articol dedicat acestei bucăți extraordinare, după ce am avut privilegiul de a primi chiar de la autor ideea din spatele solo-ului. A fost senzațional să descopăr că el a vrut să comunice ideea de flăcări și arsuri (burn my skin on sunlight / still feels like rain), fiindcă exact asta reușise să-mi transmită prin acest solo intens, care arde repede și apoi se scurge magnific în ultimul refren. Piesa a mai fost postată aici pe blog, chiar de câteva ori, însă de data asta vă ofer varianta finală, una cu mai mult pian și mai puțină chitară.

Acum vă trimit direct în flăcările desenate de acest chitarist maltez, nu înainte de a vă invita să citiți descrierea despre care pomeneam mai sus. Săptămâna viitoare vă prezint podiumul.

I wanted to communicate a sense of confusion and shock that sends you out of your senses when being burned... and so I chose to use a phrase that had biting notes but wouldn't form a complete unit, thereby having to be repeated an odd number of times relative to the 4 repetitions, and ending with a unified repetition on the last chord which I chose to be a major suspended4th dominant7th chord to add to the confusion/disgust/shock of being burned.

Guitarist: Trevor Kissaun
Band: Stilair
Song: White Heat

   

Friday, 21 January 2011

My All Time Favourite Guitar Solos - No.5

Vi-l voi prezenta acum pe singurul chitarist român prezent în acest top personal. Dacă trupa Urma ar fi lansat până acum mult așteptatul album, foarte probabil am mai fi avut un instrumentist autohton în această înșiruire a superlativelor, anume pe dl. Jimmy Cserkesz, al cărui hypnotic sound prevestește un material discografic senzațional.
Solo-ul de azi este de o banalitate înfiorătoare. De fapt se face doar cu o mână practic, dar nu este vorba despre cea care produce notele pe grif ci despre aia care face strum (de regulă mâna dreaptă). Mâna stângă rămâne pur și simplu blocată într-un singur acord pe tot parcursul solo-ului, care pleacă de la o notă sacadată, apoi continuă ca un act sexual, din ce în ce mai repede, devenind ulterior notă dublă, apoi acord pe 3 coarde și tot așa până se transformă într-un strum violent și extrem de intens. Și...asta-i tot. Emoția produsă este invers propoțională cu gradul de complexitate al elementelor tehnice care compun acest solo. Fuckin' brilliant. Vă invit să serviți o cafea roșie, cu dl. Dan Byron pe post de barman. Adică interpret. La chitară (una cu sound excelent pe tot parcursul piesei, nu doar la solo) este cel care-n buletin se cheamă Eugen Nuțescu.

Guitarist: Oigan
Band: Kumm
Song: Red Coffee



Ale dracu' piramide

Cică merge Bulă în vacanță în Grecia. La întoarcere, cel mai bun prieten îl întreabă:
"Ia spune, Bulă, cum sunt elenele?"
Bulă, neștiind ce-s alea elene, ridică din umeri.
"Grecoaicele, bă, despre ele te întrebam", spune prietenul.
Puah, se enervează Bulă, convins fiind că prietenul său va crede acum că n-a f*tut și el nimic în Grecia.
Peste un an, Bulă merge în Suedia. Când revine în țară, același prieten îl întreabă:
"Omule, tare curios sunt, cum sunt scandinavele?"
Bulă ridică din nou din umeri nedumerit.
"Adică suedezele, bă prostule! Da' chiar nimic nu știi?"
Văleu, turbează Bulă de oftică. Mai trece un an și pleacă în vacanță în Egipt. La întoarcere, prietenul îl întreabă:
"Ei, Bulă, cum ți s-au părut piramidele?" La care Bulă repede:
"Niște curve!"

Thursday, 20 January 2011

Nu mai vreau zăpadă

Azi-noapte a nins ca-n povești. De fapt ninge și acum și deja s-a pus un strat considerabil de zăpadă. Siropoșii de la I Love Cluj au dat-o pe Let It Snow, varianta Dean Martin. Apropo, cică s-a întâlnit odată celebrul actor cu Ceaușescu. "Dean Martin", spuse americanul, în timp ce au dat mâna. "Din Scornicești", răspunse românul...
Dar să revenim. Eu unu' sunt sătul de zăpadă. Mai exact, de ani buni nu-mi mai doresc ninsoare decât de Crăciun. White Christmas să fie, în rest nu m-ar deranja (prin absurd de s-ar putea) o climă tropicală. Găsesc interesant faptul că există oameni în toată firea care încă se mai entuziasmează ca niște copii atunci când ninge. Nu o spun ironic la adresa lor, în general vorbind chiar apreciez  foarte mult această capacitate de a vedea frumusețe în orice, mai ales în chestii mai puțin plăcute sau utile. Am vreo 3 colegi care, atunci când ninge, se bucură și se minunează, la modul "Băi, ce fain ninge! Super!" Ce să zic, exceptând situația în care urmează să mergi să te dai cu sania pe deal diseară, entuziasmul în fața unei ninsori nu mă mai prinde. Fiind încă departe de starea de maestru spiritual care apreciază și binecuvântează totul, nu mai suport zăpada din următoarele motive punctuale:
  • traficul în oraș devine un calvar
  • poți rămâne în câmp cu orele, între orașe, dacă se întâmplă să faci vreo deplasare
  • te îmbraci ca un cosmonaut atunci când ieși afară
  • când te întorci acasă aduci cu tine noroi, oricât de bine ți-ai scutura sau șterge bocancii
  • când ninge îți intră zăpadă în ochi și te udă din cap până-n picioare
  • mersul prin zăpadă este mult mai solicitant fizic, e ca și cum ai merge pe nisip
  • ești stropit cu mâzgă de către mașini când te afli pe trotuar (am pățit-o chiar azi)
  • în zilele următoare ninsorii zăpada se tranformă în polei apoi în mocirlă
De ce ți-ar plăcea toate astea?

Wednesday, 19 January 2011

Tica fără vârstă

Din punctul meu de vedere un erou personal nu trebuie neapărat să te salveze în situații limită sau să dovedească cine știe ce forme nebănuite de curaj. Un astfel de personaj este cineva care-ți modelează în bine existența, fie la modul direct, fie ca exemplu. Acestea fiind stabilite și cu riscul asumat de a părea că spun vorbe mari sau patetice, declar că bunica mea, ajunsă astăzi la vârsta de 80 de ani, este unul dintre puținii mei eroi personali. Iar un lucru pentru care sunt extrem de recunoscător acestui Univers este că, în ultimii 30 de ani, adică de când încep să mi-o aduc aminte, dânsa a rămas neschimbată pentru mine, din toate punctele de vedere.

Iată-ne acum aproape 5 ani, în curtea casei de la Câmpina, tărâmul meu de poveste.


Tuesday, 18 January 2011

My All Time Favourite Guitar Solos - No.6

Astăzi avem un nou solo fără prize și efecte. Dacă acum 2 zile v-am prezentat o bucată prestată de un actor, acum avem ca protagonist un artist care este tobar ca meserie de bază. Mișto, nu? Piesa se găsește pe cel mai fain album acustic pe care l-am ascultat vreodată iar solo-ul nu se află în mijlocul ei, ci o încheie, fiind un fel de coda sau outro. Cum această trupă are 2 chitariști și nimeni altul din afară nu a participat la înregistrările pentru album, le oferim credit ambilor. De altfel e posibil ca amândoi să ia parte la acest minunat solo, care începe pe o chitară apoi a doua se alătură, cu exact aceleași note, ca un minunat strat adiacent ce întărește impresia acustică. 

Guitarist(s): Chris Shiflett, Dave Grohl
Band: Foo Fighters
Song: On the Mend

De ce râde mereu Stevie Wonder?

Nu știe că e negru.

Monday, 17 January 2011

Organizarea firmelor de catering e jalnică

În ultima vreme pot spune că din 5 comenzi pe care le fac (ori de acasă ori de la job), 2-3 sunt bulite de către firma care oferă papa. Normal, te întrebi cât de greu este oare să notezi o comandă și apoi să respecți întocmai ce scrie acolo, eventual să și verifici când faci pachetul înainte de livrare. Se pare că este un task foarte solicitant. Ori uită să aducă o ciorbă, ba un ardei, ori îți aduc și pâine deși le specifici foarte clar că nu ai nevoie, ba lasă măslinele sau ceapa pe pizza deși i-ai rugat fără și tot așa. Iar faptul că trebuie să le specifici de fiecare dată adresa și numărul de telefon, deși comanzi săptămânal de la ei de vreun an jumate este o altă idioțenie, pe care am mai menționat-o. Firmele astea ar trebui să aibă o bază de date unde să te recunoască după numărul de telefon, chiar dacă ai mai comandat o singură dată până atunci, nu mai vorbim de clienții fideli.

Iar acum să trecem la partea a doua. Bineînțeles că, după ce ajungi inevitabilul păcălici al câtorva amatorisme din astea, îți vine să suni la firma de catering și să faci scandal. E dreptul tău și o idee foarte bună, numai că trebuie să ții cont de o chestie fundamentală. Niciodată, sub nicio formă, nu te iei în gură cu unul care-ți oferă mâncare dacă mai ai de gând vreodată să mânânci de la el. Valabil și pentru situațiile când te afli la un restaurant. Dacă te-ai decis să le zici ălora de Dumnezei și de mame, fie chiar și pe un ton decent dar reproșabil la adresa lor, atunci ai face bine să iei în calcul varianta că porția pe care urmează s-o primești va conține ingrediente extra, cum ar fi flegme sau alte chestii la care mai bine nu ne gândim. Spune ce ai de spus și descarcă-te abia când te ridici și pleci sau după ce ai primit comanda și ești sigur că nu vei mai dori să comanzi vreodată de acolo. Mai bine paranoic decât infectat.

Filmul despre Facebook s-a umplut de Globuri

The Social Network a câștigat cele mai importante Globuri de Aur, în urmă cu doar câteva ore: cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu. Un pic cam mult dacă mă întrebați pe mine. Natalie Portman a luat premiul pentru cea mai bună actriță, pentru rolul din Black Swan. 8.6 pe imdb și 4 nominalizări Golden Globes sunt totuși prea mult pentru acest film. L-am văzut (desigur, cu mari așteptări, așa cum am mers și la Avatar sau Inception) și nu m-a dat cu nimic pe spate. Natalie Portman joacă într-adevăt foarte bine, dar Mila nu merita nominalizarea Golden Globes pentru rol secundar (atenție, o spune cel mai mare fan al ei, doar știți asta). Nu joacă prost, dar nici nu este un rol senzațional. Unele roluri pur și simplu nu sunt făcute pentru premii, chiar dacă sunt interpretate de Pacino sau de Niro. N-ați remarcat că majoritatea nominalizărilor se acordă celor care joacă roluri de retarzi, dereglați, nevrotici, oameni cu personalități explozive sau pentru roluri care întruchipează personaje din viața reală? Astea sunt cele care te solicită cu adevărat ca actor. Mai mult decât atât, povestea din Black Swan este deja fumată. Oricum, Mila a fost superbă ca de obicei, iat-o trasă-n poză aseară când a ajuns la festivitate.

Cel mai bun actor a fost considerat Colin Firth - pentru mine este foarte insipid acest om așa că nu mă voi uita la filmul care i-a adus premiul. Mă bucur că The Kids Are All Right a fost desemnată cea mai bună comedie - am recomandat filmul pe blog în urmă cu ceva vreme. Mai mult, Anette Bening a primit globul pentru Best Performance by an Actress in a Motion Picture - Comedy Or Musical. Filmul The Fighter, pe care de abia aștept să-l văd, a primit premiile pentru cele mai bune roluri secundare: Christian Bale și Melissa Leo.

Și dacă tot am vorbit despre Golden Globes, hai să vă mai recomand câteva filme. Am constatat cu plăcere că acest blog a devenit principalul ghid cinefil pentru mai multe persoane, ceea ce este deosebit de flatant pentru un simplu privitor și înșiruitor de titluri așa cum sunt eu.
  • Winter in Wartime. Este probabil primul film olandez pe care-l văd. Foarte bun, mi-a plăcut mult, poate și pentru faptul că sunt fascinat de filmele despre WWII. Personajul principal este un băiat de 14 ani care devine implicat în mișcarea de rezistență.
  • The Company Men. Dacă vă uitați la data lansării oficiale a acestui film, veți vedea că mai e un pic până atunci. Ei bine, eu l-am văzut deja, la calitate foarte bună (trăiască băieții de pe site-ul ăsta). Filmul tratează criza economică și modul în care se lovesc de ea mai mulți bărbați. Distribuția este excelentă: Ben Affleck, Tommy Lee Jones, Chris Cooper, Kevin Costner, Maria Bello.
  • Stone. Foarte plăcută revederea cuplului Robert de Niro - Edward Norton, la 9 ani de la The Score, unde cei doi au jucat alături de Marlon Brando. Adăugați și una bucata Milla (tot ucraineancă, dar cu doi L), anume Jovovich, și obțineți un film pe care eu l-aș fi notat cu mai mult de 5.8.
  • Welcome to the Rileys. Uite, filmul ăsta ar fi trebuit să fie și el la Globurile de Aur. Este sincer, direct, lipsit de bullshit. Întâlnim un cuplu care-și pierduse fiica în urmă cu mai mulți ani și care adoptă mai mult sau mai puțin involuntar o stripteuză, jucată magistral de Kristen Stewart, una dintre marile actrițe în devenire. James Gandolfini, inconfundabil ca de obicei, o are ca parteneră pe Melissa Leo, laureată cu Globul de Aur acum câteva ore. Filmul este tras la New Orleans și asta îi conferă un flavor aparte.
  • Paper Man. L-am văzut în aceeași zi cu Rileys și am realizat cât de mult se aseamănă dintr-un anumit punct de vedere. Și aici există tema tatălui wannabe care se atașează de o fată cu vreo 30 de ani mai tânără, dar efectiv la modul patern, deși restul interpretează altfel. Distribuția este interesantă: Jeff Daniels, Emma Stone, Lisa Kudrow, Kieran Culkin (fratele lui Macaulay) și Ryan Reynolds (într-un rol bizar).
  • Jack Goes Boating. Un film a la Woody Allen, regizat chiar de Philip Seymour Hoffman, care joacă și rolul principal. Ghiciți unde au avut loc filmările? Da, exact acolo, aplauze!
  • The Burning Plain. M-am uitat la acest film în special pentru Jennifer Lawrence, nominalizată la Globuri pentru Winter's Bone. La fel de bine joacă și aici, alături de Charlize Theron (din nou într-un rol de persoană un pic dereglată, mi-e dor de ea într-o postură normală) și Kim Basinger. Filmul e bun, luați-l.

Sunday, 16 January 2011

My All Time Favourite Guitar Solos - No.7

De azi începând, vreme de vreo 2-3 săptămâni, avem top. Cum mă știți pasionat de chitară și un zdrăngănitor amator, m-am gândit că un astfel de display cu cele mai faine solo-uri (în percepția mea) ar reprezenta un frumos prilej de aducere aminte și retrăire ale unor sunete extraordinare. Menționez din start că ideea de top nu este cea mai potrivită și că ordinea contează mai puțin. Este chiar foarte posibil ca la sfârșit să-mi dau seama că am uitat să menționez un anume cântec. Așa că hai să luăm acest mic serial care începe azi pe blog ca o simplă enumerare ale unor guitar solos deosebite.

Trebuie să specific și faptul că nu sunt un fan al spectacolului, ci mai degrabă al sunetului simplu care naște emoție. Ce înțeleg prin asta când vine vorba de un solo de chitară? Păi nu mă interesează să-l văd pe chitarist cum  produce 10 note pe secundă și cum degetele-i se mișcă atât de repede încât nu le poți urmări. Asta poate face orice chitarist amator peste care dai într-un parc. Prefer să aud doar 3 note care mă trimit într-o altă lume. Desigur, una nu o exclude pe cealaltă, pot percepe solo-uri spectaculoase dar și pline de feeling în același timp. Nu sunt nici un fan al marilor chitariști clasici - Santana, Satriani, Steve Vai și alții de gen, cu tot respectul pentru ei, nu-mi produc nicio tresărire. Printre cele 7 solo-uri de chitară pe care le voi prezenta se găsește doar unul singur pe care-l puteți descoperi în topurile all time de pe net. Am avut chiar privilegiul să cunosc personal și să discut cu doi chitariști prezenți în acest așa-zis top și spun asta pentru a sublinia ideea că nu doar ăla care câștigă un Grammy e neapărat cel mai bun din lume, ci sunt foarte mulți la fel de buni dar de care nu a auzit lumea. Este la fel ca la un concers de miss - este absurd să spui că o anume ființă e cea mai frumoasă din țară sau din lume, pentru că sunt atâtea exemplare minunate care pur și simplu nu au participat la concurs.

Acestea fiind spuse, după ce mai bine de o săptămână am scormonit prin iPod,  pe acest blog, prin amintiri, YouTube, site-uri, forumuri și alte instrumente care mi-au împrospătat memoria, la locul 7 m-am oprit la un actor și la o piesă câtuși de puțin rock. Dacă nu există niciun dubiu cum că acest actor prestează vocal piesa, sunt însă mici controverse legate de faptul că ar cânta și la chitară (iar legat de solo cu atât mai mult). Am făcut un mic research și nu am găsit nimic care să infirme sau să confirme acest fapt, așa că îi acordăm credit (în clip se pare că le are cu instrumentul și că nu mimează). Nu sunt un fan al chitarelor clasice cu grif lat pe care cântă alde Gypsy Kings, nu sunt nici măcar un admirator al muzicii spaniole sau mexicane, dar piesa asta este perfectă, iar solo-ul transmite feelingul adecvat printr-o dexteritate desăvârșită, fiind absolut minunat.

Guitarist: Antonio Banderas
Band: Los Lobos
Song: Cancion del Mariachi

Friday, 14 January 2011

Isus - o altă versiune

Adică nu neapărat cea pe care ne-o prezintă Biserica de 2000 de ani. La fel cum nici versiunea Dumnezeului nevrotic și răzbunător nu-mi mai poate fi vândută. Iată un film documentar de două ore (este doar prima parte) care ne prezintă noțiuni spirituale fundamentale dintr-o altă perspectivă, care rezonează mult mai bine atât cu sufletul cât și cu intelectul nostru. Practic tot ceea ce spun oamenii ăștia pe care îi promovez pe blog este "eu nu spun că nu există Dumnezeu, ci doar că el ar putea fi total altceva decât ai fost învățat să crezi încă de când te-ai născut."
Merită să urmăriți acest video, fie și pe sărite. 

Thursday, 13 January 2011

De azi avem și bancuri pe perete. Începem cu Stresații.

Dragi privitori, țin acest blog de 4 ani deja și totuși el nu a conținut până acum o rubrică esențială, care-l definește pe autor (așa cum fiecare blog personal ar trebui, nu?) Despre ce e vorba? Păi am realizat că nu am un tag cu glume. Cine mă cunoaște binișor e la curent cu faptul că sunt enciclopedie de bancuri. Fac asocieri între bancurile pe care le spun sau pe care le aud de la alții și aș putea spune bancuri o noapte întreagă. Am și pretenția că știu să le spun; putem cădea de acord că o glumă, oricât de bună ar fi, dacă nu este spusă cum trebuie rezultă într-o fâsâială. Așa că de azi încolo voi posta la categoria Jokes toate bancurile bune pe care mi le amintesc sau pe care le aflu de la voi. Hai să începem cu ăsta:

El și ea în pat. Acțiune, chestii. La un moment dat afară se aud frânele unei mașini și o portieră trântită. El sare din pat, își ia hainele în grabă, ea îl ajută să iasă pe ușa din spate, apoi aranjează grăbită patul. Trec 15 secunde, se aude soneria. Ea se duce să deschidă, cu inima bătându-i tare și aranjându-și impacientată halatul pe care tocmai l-a tras pe ea. Deschide ușa, în prag apare el, același el, cu hainele în mână, care-i spune:
"Auzi, nevastă, da' stresați mai suntem...!"

Tuesday, 11 January 2011

Neașteptat dar meritat: Leo e cel mai bun


Leo Messi a fost desemnat pentru al doilea an consecutiv cel mai bun fotbalist al planetei. Nimeni nu se aștepta să câștige, pariurile mergând pe Iniesta și Xavi. Eu consider că argentinianul a meritat trofeul, fiind de departe cel mai strălucitor fotbalist și apreciez faptul că nu s-a votat în funcție de șabloane gen "câștigă musai un campion mondial sau câștigător de Champions League în 2010". Balonul de Aur este un trofeu individual care trebuie acordat în funcție de performanțele individuale. Numai dacă numărăm golurile marcate de Messi în 2010 am constata că ele sunt mai multe decât meciurile efectiv jucate. Poftim? De pasele sale de gol (atât ca număr dar și ca impresie artistică) nu mai vorbim. De spectaculozitatea jocului său la fel. 

Dacă ne referim la jocul de echipă, atunci da, Barcelona și naționala Spaniei nu au rivali în 2010 (mulți ar spune că nu au adversari nici raportat la întreaga istorie a fotbalului). Barça a dat 6 jucători din cei 11 ai echipei ideale a anului. Iată-i aseară în avion, când se întorceau de la festivitatea de premiere. Dacă-l lăsăm la o parte pe Leo Messi, rămânem cu Pique, Puyol, Xavi, Iniesta și Villa, toți 5 titulari în finala Mondialului, alături de alți 2 catalani, Pedro și Busquets. Remarcați fair-play-ul acestui puști pus pe șotii care trece ca un titirez printre adversari și apoi zâmbește ștrengărește după ce marchează, deloc familiar cu gelul sau fițele de cocalar ale altor staruri.

Monday, 10 January 2011

Between the Moon and New York City

Îi promisesem Alinei aici într-un comentariu că voi dedica în curând o postare prietenelor mele din New York. Ei bine, iat-o. Pe ele nu le menționez, unele făcând parte din programul de protecție a martorilor, dar se știu foarte bine cine sunt. Am descoperit piesa asta în mașină la radio, de Crăciun. Sună un pic gay și foarte '80's, dar pentru new-yorkeri e perfectă. A câștigat un Oscar și un Golden Globe în 1981 pentru coloana sonoră a filmului Arthur cu Liza Minelli, este cântată de Christopher Cross și se numește Best You Can Do. Se găsește pe locul 79 în Top 100 Songs in American cinema. New York, New York, cântată original de Liza și nu de Frankie, în 1977, este pe locul 31 în acest top.

Sunday, 9 January 2011

Vă recomand The Shift cu Wayne Dyer

Acest domn este un învățător spiritual din State, autor a vreo 30 de cărți New Age (folosesc uneori acest termen pentru a scurta descrierile). Filmul The Shift mi-a fost recomandat cum câteva luni de un bun prieten, practicant yoga. Aseară am reușit să-l urmăresc. El prezintă practic aceleași idei pe care le-am expus și eu pe blog în ultimul an, insistând asupra ineficienței deciziilor și acțiunilor bazate pe ego (într-o definiție mai largă a acestui concept), dar și pe ideea că nu suntem separați de Dumnezeu și practic de nimic din Univers sau pe sfatul că ar fi bine să ne definim întotdeauna prin cine suntem (apropo de a fi -> a face -> a avea) și nu prin ce avem.

"My belief is that the truth is a truth until you organize it, and then becomes a lie. I don't think that Jesus was teaching Christianity, Jesus was teaching kindness, love, concern, and peace. What I tell people is don't be Christian, be Christ-like. Don't be Buddhist, be Buddha-like."

"Religion is orthodoxy, rules and historical scriptures maintained by people over long periods of time. Generally people are raised to obey the customs and practices of that religion without question. These are customs and expectations from outside the person and do not fit my definition of spiritual."

Wayne Dyer

Saturday, 8 January 2011

Filmele văzute în și după vacanța de iarnă

Sunt multe, așa că notați.

  • Conviction. Cu siguranță cel mai impresionant din seria care urmează. Este povestea reală a lui Betty Anne Waters (jucată de Hilary Swank) al cărei frate primește în mod eronat o condamnare pe viață pentru un omor iar ea își dedică întreaga existență pentru a-l elibera. Reușește să facă asta după 18 ani, timp în care se înscrie la Drept și devine avocat. Devotamentul ei este extraordinar și acest film ar fi putut fi de Oscar dacă s-ar fi încordat un pic mai mult cei care l-au făcut. Le-am revăzut pe Minnie Driver (fosta iubită a lui Matt Damon atât din viața reală cât și din superbul Good Will Hunting) și pe Juliette Lewis.
  • The Switch. O nouă comedioară cu Jennifer Aniston (a câta oare?) însă mai faină decât mă așteptam. E pe bază de spermă și de încurcături cu ea. Filmul, nu Jennifer. Oferă totodată cadre fascinante cu Manhattan (aplauze). Tot cu Juliette Lewis dar și cu Jeff Goldblum, pe care nu-l mai văzusem de secole. Puștiul din film este foarte simpatic și de urmărit pe viitor.
  • Going the Distance. Tot cu New York (aplauze din nou) dar și cu San Francisco. Aici avem o iubire la distanță între cele două orașe, protagoniștii find Justin Long și Drew Berrymore, care au fost cuplați și în viața reală.
  • Zack and Miri Make a Porno. Pe cât de cretin sună titlul, pe atât de amuzant este filmul. Chiar nu mă așteptam. Începe să-mi placă Elizabeth Banks. Justin Long apare și aici într-o scenă, interpretând un gay.
  • Buried. Ei bine, ăsta da film inedit. Este jucat de un singur actor (Ryan Reynolds), care se trezește îngropat de viu într-un coșciug în Irak. Toată acțiunea filmului se petrece în acel coșciug. Îți trebuie ceva imaginație să susții un astfel de scenariu. Filmul nu este recomandat claustrofobilor.
  • Winter's Bone. Un singur lucru m-a impresionat la filmul ăsta: modul în care joacă puștoaica Jennifer Lawrence. Am aflat apoi că a primit chiar o nominalizare la Golden Globe pentru acest rol și vom afla peste o săptămână dacă va câștiga (concurează cu Halle Berry, Nicole Kidman, Natalie Portman și Michelle Williams). 
  • I'm Still Here. Am menționat acest film prin septembrie, când vă spuneam că (pfiu!) Joaquin Phoenix nu a înnebunit de-a binelea, totul fiind doar un rol. Văzând acest film, am realizat că este totuși nebun, dar în sensul ăla bun. Și un actor excelent. Deci ce-a făcut Joaquin? Vreme de aproape 2 ani a intrat în pielea personajului pe care avea să-l joace în I'm Still Here. Adică despre viața lui reală vorbim acum. Și-a lăsat părul mare, o barbă de om al peșterii și a început să se comporte bizar. A anunțat că renunță la filme și se apucă de rap. Atenție! Cine vede I'm Still Here ar putea crede că este vorba de un film documentar care vorbește practic despre deraierea de la traiectorie pe care a suferit-o Joaquin. Nici vorbă, filmul este artistic și nimic mai mult iar scenariul e doar o poveste foarte bine făcută de către regizorul Casey Affleck, cumnatul lui Phoenix, împreună cu acesta. Cei doi au vrut să explice relația dintre vedete, media și public, dintr-o perspectivă să-i spunem foarte directă. Vă tot zic de ceva vreme că frații Affleck sunt dați dracu', iată că am avut încă o dovadă în acest sens. Este posibil să nu vă placă acest film, dar măcar ideea trebuie s-o apreciați. Joaquin este acum ras, tuns și frezat și arată din nou așa cum îl știați. La naiba, cred că a și slăbit din nou după ce se îngrășase (foarte probabil intenționat). Mi-a plăcut comentariul unui user pe YouTube: "He is officially in my top 10 list of the best actors who have total body image control. From fat Jesus to a respected icon. Damn! List includes Tom Hanks and Christian Bale. Lots of respect to this actor to have such control on their body". Să-i urăm Welcome Back acestui mare actor.
  • Shanghai. Mă așteptam la mai multe de la filmul ăsta, nu știu de ce nu prea m-a impresionat. Cred că s-a vrut a fi un film de Oscar dar nu prea a ieșit așa. Am văzut filme mai faine cu John Cusack și David Morse.
  • Ondine. Iată un alt film interesant făcut recent de Colin Farrell, care joacă rolul unui pescar irlandez ce pescuiește o fată din mare (româncă, după cum se va vedea la final), despre care crede că este o sirenă. Nici vorbă de așa ceva, filmul nu are accente de basm.
  • You Will Meet A Tall Dark Stranger. Un nou clasic Woody Allen, filmat la Londra (tocmai acum la bătrănețe maestrul se îndepărtează de New York). Distribuția este extraordinară: Anthony Hopkins, Naomi Watts (aplauze), Antonio Banderas, Josh Brolin.
  • Please Give. Noi ne întoarcem însă mereu în cel mai tare oraș al lumii, așa cum o facem și cu acest film realizat în Manhattan. Îi avem pe Rebeca Hall (joacă și în The Town și tare interesantă este), Elizabeth Keener, Amanda Peet și Oliver Platt.
  • Red. Bruce Willis încă-i mai salvează pe toți, încă e plin de răni dar greu de ucis. Filmul începe mai bine decât se termină, dar este oricum peste acea porcărie numită Cop Out. Distribuția este senzațională: Morgan Freeman, Helen Mirren, John Malkovich, Richard Dreyfuss, Brian Cox. Filmul este nominalizat la Golden Globe pentru Best Picture Musical or Comedy.
  • Casino Jack. Ăsta vine ca o recomandare doar dacă vă era dor de Kevin Spacey. Eu am făcut 3 încercări să văd filmul, niciuna finalizată. Pur și simplu nu a fost genul meu. 
În încheiere vă sfătuiesc să fiți cu ochii pe ultimele două filme ale lui Jeff Bridges (True Grit și TRON: Legacy) și pe Black Swan: 4 nominalizări Golden Globe, dintre care una este pentru (și acum standing ovations) Mila Kunis!

Friday, 7 January 2011

2011 - anul New York-ului

Doamnelor și domnilor, CNN a discutat cu 3 experți în turism iar concluzia acestora a fost că principala destinație turistică în 2011 va fi (ați ghicit, desigur) orașul New York (aplauze!). Principalul lor argument a fost împlinirea a 10 ani de la atentatele din 9/11. Eu aș mai avea argumente, foarte multe. Oricum, acestea fiind spuse, rămâne o singură întrebare: mergem în vizită sau ne mutăm cu totul?

p.s. Ce ziceți de ocupantul locului 6 în acest top, Albania?


Thursday, 6 January 2011

Benedict trece de la prezervative la oul vs. găina

Acum câteva săptămâni Papa Benedict ne anunța că prezervativele pot fi folosite fără de păcat "în anumite cazuri". L-am ironizat puțin atunci, însă în urma ultimelor sale declarații încep să văd imaginea de ansamblu. Acest papă s-a îmbarcat într-o misiune nobilă și înțeleaptă. Cel puțin asta vreau să cred. El țintește o reconciliere istorică între biserică și știință (sau măcar începutul acesteia), dar, mai important, îndreaptă omenirea către o spiritualitate mai liberă, așa cum și Ioan Paul al II-lea a făcut în timpul pontificatului său. Acest articol ne prezintă declarația lui Benedict, oferită chiar azi, cum că Dumnezeu a stat în spatele Bing Bang-ului. Cu alte cuvinte, Biserica acceptă existența fenomenului care a reprezentat nașterea Universului, acum 13,7 milioane de ani și, mai mult decât atât, acceptă chiar și teoria evoluționistă, afirmând (prin vocea lui nea Ben) că Biblia descrie doar alegoric cele 7 zile în care Dumnezeu ar fi creat lumea. Fascinant! (și nu fac mișto). Am spus-o recent și o repet: părerea mea este că atât știința cât și biserica se îndreaptă către aceleași adevăruri fundamentale, numai că fiecare o face prin mijloace diferite. Gândirea analitică, logică, științifică sau cum vreți s-o numiți în niciun caz nu o exclude pe cea spirituală. Sunt doar două căi care inevitabil duc în același punct. Iar o cale nu e mai bună sau mai proastă decât alta, este doar diferită. Mai pe șleau: Dumnezeu este atât de mare încât este imposibil să-l ratezi.

După cum puteți remarca în articolul de pe hotnews, astă-toamnă a existat un conflict de idei între un om de știință, Stephen Hawking, și Papa Benedict. Primul ar fi spus că Dumnezeu n-a avut niciun amestec în formarea Universului ci doar legile fizicii ar fi contribuit la asta, iar Papa a venit și i-a spus "Ba p'a mă'tii!"(pardon, nu așa a spus, dezavuez!) "Greșești", a zis Papa, "Dumnezeu a creat Universul". Această dispută n-ar fi avut loc probabil dacă fiecare din ei ar fi luat în calcul următoarele idei:
  • Dumnezeu n-a creat Universul, Dumnezeu este Universul. Dumnezeu este God, Allah, Iehova, Mohammed, papa Benedict și Stephen Hawking. Este și tu, este și eu.
  • Nu există separare între noi și Dumnezeu. El (sau Ea, spuneți-i cum vreți, pentru că n-are gen) este tot și nu există nimic care să nu fie. Ecranul la care vă uitați acum este și el tot Dumnezeu. Fiecare ființă  (sau chiar obiect) este doar o individualizare a lui Dumnezeu. Fiecare bacterie este Dumnezeu.
  • Pe Dumnezeu nu l-a creat nimic înainte (apropo de cine a fost mai întăi, oul sau găina), asta pentru că nu există timp (am vorbit recent despre asta) și totul este pur și simplu acum. Nu ar fi putut exista ceva înainte de Dumnezeu, înainte de Univers (tot aia) sau mai devreme de ACUM, în Universul absolut. Oul și găina au existat (de fapt există) chiar acum, în același timp.
  • Legile fizicii sunt și ele Dumnezeu și au apărut în momentul infinit de acum. Prin urmare și Big Bang-ul este tot Dumnezeu. Este foarte posibil ca acest fenomen să fi fost chiar individualizarea lui Dumnezeu în această infinitate de lucruri (printre care ne găsim și noi, oamenii). Evident că nu pot dovedi absolut nimic, dar personal cred că Big Bang-ul a reprezentat trecerea din absolut în relativ, unde lucrurile au început să fie definitie doar în comparație cu opusurile lor.
  • Dumnezeu nu este o ființă supranaturală, este doar tot ceea ce este. Și nu este deloc la întâmplare. Este o inteligență totală, imposibil de cuprins în totalitate cu mintea umană.
În fine, aș putea vorbi până mâine. Nu cred că aș fi putut media disputa dintre Papă și savantul acesta, dar ar fi fost ceva dacă aș fi reușit să-i pun pe gânduri măcar. În orice caz, încă o dată aplauze sincere pentru Suveranul Pontif. Sunt semne că omenirea se poate debarasa în timp (peste multe generații probabil) de convingerile ineficiente pe care le-a arborat vreme de mai bine de două milenii.

Wednesday, 5 January 2011

People with Kids

Disclaimer: Dacă vor fi oameni care iau acest text la modul personal, chiar sunt invitați s-o facă, sper doar că vor avea înțelepciunea să nu-l considere o jignire. 

Cunosc tot mai multe persoane care au făcut copii. Foarte frumos din partea lor. Sunt sigur că este o senzație absolut minunată și una dintre cele mai mari bucurii ale vieții. Pe de altă parte, așa cum spune și Badea, a face un copil în sine nu e o mare inginerie, altfel nu am fi (doar în acest moment) peste 6 miliarde pe planeta asta. Pentru unii poate fi un scop suprem, pentru alții nu, însă oricum ideea este cum îl crești pe respectivul copil din momentul în care îl aduci pe lume, nicidecum aducerea lui propriu-zisă. 

Dar nu despre  asta vreau să vorbesc acum, ci despre cât de agasanți pot fi părinții de copii (relativ mici). Nu cu copiii, ci cu noi ăștialalți. Majoritatea acestor părinți îți invadează retina luni bune (sau poate chiar ani) cu tone de poze, în toate ipostazele, cu ăla mic. În avatarul de mess, pe Facebook sau pe bloguri poți efectiv urmări creșterea unui copil. Vă pot spune absolut fără nicio exagerare că eu am fost inevitabilul martor al unor astfel de evoluții. Am o nepoțică de 2 ani și n-am văzut atâtea poze cu ea câte am văzut cu alții (hooray for that, este un compliment la adresa părinților ei). Poți avea chiar parte de duble penetrări ale retinei în cazul în care se întâmplă să ai un cuplu în lista de mess sau pe Facebook, pentru că fiecare are avatar cu bebe. Oameni în toată firea își pun la display mufe de bebeluși, lăsăndu-ți senzația că încă ești la creșă și tocmai ți-ai băgat în listă prietenii. Aceste poze sunt dublate, bineînțeles, de clipulețe postate pe YT și de invitații ca tu să le vezi. "Hai, uită-te ce drăguț este!" sau "Trebuie neapărat să-ți povestesc ce-a făcut ieri, ne-am spart toți de râs!". Ok. Poate fi amuzant când auzi o dată. Poți rezista și la al doilea sau al treilea display al acelui copil (care, așa cum spuneam, vine de regulă în 3 forme: imagini, clipuri, povești), dar de la un moment încolo tu, spectatorul neutru, ajungi să te simți agresat. Te enervezi și bați în retragere. Apoi ești perceput în mod eronat ca fiind constipatul lipsit de suflet căruia nu-i plac copiii.

Prin urmare, oameni buni, nu vă contestă nimeni bucuria sau cât de minunate vă sunt odraslele, însă aplecați urechea la un simplu sfat: puneți-vă și în postura celui cu care interacționați. E foarte posibil ca pentru el să fie prea mult. Atât.

Tuesday, 4 January 2011

Mila e single

Era o vreme (sau poate se mai întâmplă și acum) când revistele muzicale pentru adolescente virgine cum ar fi Bravo sau Popcorn titrau știri de genu' "Vești bune, fetelor, Nick de la Backstreet Boys s-a despărțit de prietenă!", de parcă acele pubere chiar ar fi avut vreo șansă cu respectivul. Așa că eu n-o dau ca pe o veste bună, ci pur și simplu ca pe o veste și atât: actrița Mila Kunis, ridicată deja de acest blog la statutul de the sexiest motherfucker out there, a anunțat ieri că a încheiat relația de 8 ani cu Macaulay Culkin. Cum necum, sunt sigur că au fost 8 ani minunați pentru Mac, pentru care îl invidiez mai mult decât pentru faptul că a tras un film celebru în New York.

Sunday, 2 January 2011

Revenind la Neale

Spuneam că voi recomanda alte două cărți ale lui Neale Donald Walsch. Este vorba de Tomorrow's God și Communion with God. Deși pare că toată seria asta de cărți ale lui începe să se repete, vă asigur că nu e cazul. Fiecare dintre ele întărește anumite aspecte, le explică iar și iar pănă ajungi să le înțelegi perfect și, cel mai important, fiecare carte are un subiect clar pe care îl detaliază, răspunzându-și practic sie însăși dar și altor întrebări care-ți vin pe parcurs sau pe care le ai din lecturile anterioare.
Subliniez iar că aici nu vorbim despre Dumnezeul cu care ne-a crescut biserica și pe care majoritatea și-l închipuie (extrem de limitat gândind) ca un moș cu barbă albă și plete, răzbunător, judecător și având în general caracteristici pur umane, care stă pe un nor și se uită la noi de milenii, hotărește chestii după bunul plac, decide cine trăiește și cine moare și așa mai departe. Aici nu este vorba de religii, dogme, pedepse, reguli, canoane, iad, satana și alte invenții 100% umane. Din punctul meu de vedere, cărțile lui Walsch ne aduc aminte cine suntem cu adevărat și ne îndeamnă să ne găsim propriul adevăr. Iar chestiile explicate aici nu pot fi nicidecum clasificate simplist și zeflemitor cu o replică de genul "abureli New Age cu gândirea pozitivă". În fine, cine este deschis către așa ceva va primi exact ce caută. Cine nu, nu. Fiecare își creează propria realitate și propriul adevăr. Iar pentru cine crede că funcționează, funcționează, pentru cine nu, nu. E simplu și impecabil de corect, nu-i așa?
O mostră a înțelepciunii acestui domn poate fi găsită și în mesajul său de Anul Nou pe care l-a postat ieri:

This is a very special time of year because it is the Time of New Beginnings. For me, January signifies the wonder and the excitement and the liberation of “starting over.” The Old Year is behind me and the New Year has just begun; the blackboard has been erased, I’ve got a clean slate.

There’s something metaphysical about all that; there’s a message in the folds of that experience that comes directly from God. The message is: no matter how badly things may have gone, no matter how bad Imay have been, that was ‘Then’ and this is ‘Now.’ A New Day has dawned, a New Moment has arrived. It is the Golden Moment of Now, wherein which all things are possible, all things are forgiven, all things are made new.

They say that February is the Month of Love. If so, then for me January is the Month of Hope. Hope is the first step on the road to Mastery. There are three in all. They are: Hoping, Believing, Knowing.

Hoping starts the process, and January starts the year. Hoping begins the cycle and so does January. The cycle completes itself in December with the ultimate conclusion: the finding within each of us of the Eternal Flame of Chanukah—the light of God that can never and will never be extinguished, because it is Who We Are. The Knowing of this, and thus, the birthing of the Christ within every human soul, is what December’s celebrations invite.

This cycle from Hoping to Knowing can complete itself in one year, in one lifetime, or in one moment. It is really all the same to God, who knows nothing of Time because God is Timeless, as is Life, except within our imagination.

And so we are born and we die and we are born again, all in the self-same instant, the Holy Instant, the glorious and ever present Moment of Now, which we stretch out across the breadth of our perception in order that we might expand the Now and thus expand Ourselves, thus to know more of both.

This is the incredible, indescribable miracle of Life, and we have come to mutual agreement in fairly large numbers that January shall be called the endlessly recurring new beginning of this ever present, forever ongoing Process.

So, welcome to January, the Time of Hope. In case you have lost yourself in the drama of it all and have forgotten Who You Are; in case you have come through the last cycle and missed its ultimate conclusion; in case you have made a turn into a corner where it is dark; take heed! The Time of the Light has arrived.

The Eternal Flame has been placed within you. It is you. The Christed One has been born again as you. It isyou. And the New Year offers you another chance, another beginning, another start on the journey to self-realization.

I like to use January as a Time of Forgiveness, too. For me it is a Time of Cleansing, when I try as hard as I can to forgive myself my trespasses, even as I forgive those who trespass against me. I am not always successful with that first part. I can forgive others, and believe that I sincerely do. I am not so good at forgiving myself. It seems indulgent somehow; it feels self-serving. And so I have to let go of my thought that it is not okay to serve myself.

It is self-serving to forgive oneself. There’s no question about that. The question is not whether it’s self-serving, but whether it is okay to be so self-serving. God says that the answer is yes. You must serve yourself to know yourself.

Indeed, you cannot know anything without serving it. Service is the experience of Knowing, in action. This is how we come to Know God.

It is how we come to Know Life.

It is how we come, at last, to Know the Self.

Serving God is, of course, Self-service. And this is what we ultimately come to Know. Through the process of serving

God, we come to know that we are serving the Self. Through the process of serving the Self, we come to know that we are serving God. And through the wondrous process of serving others, we come to know that we are serving both. The circle completes itself, and we see that the circle has always been, and will always be. There is nothing but the Circle, there is nothing but the Cycle, and it is only a question of where we are, now, on that never-ending revolution of the soul.

We are revolving, and as we experience each revolution we see more clearly that it is a Spiritual Revolution, producing a Spiritual Evolution. We are doing much more than simply “going around in circles” here. For the soul, revolution is evolution.

The Cycle is Eternal, but that does not mean it is getting nowhere. Ever upward the Cycle goes, and one day we see that the Circle is not a circle at all, but a Spiral.

Looked at one way, from a place of perception that sees with no depth, but only on the surface of things, it looks for all the world like a circle. Only when we see into the depth of things, only as our perception grows deeper, do we see that the circle is a spiral.

It is like a Slinky.

Remember the Slinky? What a wonderful childhood toy. Pushed together, crammed together, it looks like a circle. Only when it is expanded does it reveal itself to be a spiral.

And so January, the start of a new Cycle, is a time to expand our consciousness, to grow our awareness, to move from

Hoping to Believing to Knowing.

When I find myself reading articles such as this (much less writing them), I find myself, at first, hoping they are true.

Hoping that maybe, just maybe, I have chanced upon something that is quite true and quite remarkable and quite helpful and quite different from anything that I understood before, and, therefore, quite valuable to my own growth and expansion and evolution. Yes, I hope this. I see the words here, and I hope.

Then at some point in time I move into believing. I believe they are true. I believe that this is How It Is. I may not be absolutely certain beyond a shadow of a doubt, but I believe that this is How It Is.

Finally, as I continue on my journey, I come to a place of pure certainty. The Hope which became Belief has become Knowing. I suddenly Know—simply KNOW—that this is How It Is. I know it, because the IT that IS this, I Am. The
Perceiver and the Perception have become One. The Creator and the Created have merged. Unification has occurred.

We are, I am, All of It is, ONE.

Do you understand what I’m saying here? I sounds like I’m on drugs, right? That’s the problem with spiritual clarity. It can be very difficult to share your thoughts with others because you start to sound crazy. People will think you’re hopped up. Heck, I look at what I just wrote and I think I’m hopped up.

Yet maybe it’s time for just that. Maybe it’s time for all of us to hop up to a New Level. To take the next step, to make the next leap—a quantum leap into new understanding, new awareness, a new experience of ourselves and of what it means to be human. Maybe this will be the year in which we do that. And maybe enough of us can do that to make this next 12 months the year that the world itself changed forever. Or at least began to.

What do you say? Want to make this the YEAR of the New Beginning? In the larger cycle, want to make this the time when we first saw, really saw, the Spiral? Okay, then let’s begin. Let’s start now.

Let’s use this onset of the New Year as the onset of the New Self. Let’s forget everything we think we know about ourselves, let’s forgive everything we think we’ve done that is “bad,” and let’s start over, this time recreating ourselves anew in the next grandest version of the greatest vision ever we held about Who We Are—as a species, as an individual, and as an Aspect of Divinity expressing That Which Is.

Remember today that you are not your Yesterdays. Remember today that you are not your weaknesses, not your foibles, not your offenses, not your failures. Remember today Who You Really Are, and claim that.

Here is Ashland, Oregon we said goodbye last night to the wonderful people who came from faraway places to join us for our annual year-end Spiritual Renewal Retreat --- and to the many folks who joined us by Global Internet Connection for the same event. It was a marvelous experience, as people joined us interactively online for the opening evening and the full three days that followed, checking in from all over the planet! It was quite remarkable, and we have been inspired by the evidence of how deeply CWG has touched the lives of people on every continent. 

Happy New Year, everyone. Happy New YOU.

Love always,
Neale.

Saturday, 1 January 2011

Revelion la margine de Cluj, cu coada ochiului la răscrucea lumilor



Floreștiul este o comună la ieșirea din Cluj spre Oradea, de la Polus Center mai încolo. Mulți clujeni și-au luat sau construit case acolo și este doar o chestiune de timp până când localitatea va deveni un nou cartier al Clujului. Aici am pășit în 2011, la invitația colegului Marius (altul, nu cel cu stâlpul roz) care a organizat un party în noua lui casă. M-am simțit foarte bine, deși am fost luat pe sus la dans iar eu nu dansez de fel - de aceea par așa bizar în anumite poze de mai sus. Marius ne-a lovit cu piese din tinerețile noastre în care rockul nu fusese încă descoperit iar vedeta serii a fost bișonul maltez Tony, acel ghemotoc alb pe care-l vedeți în poze. În curte era un animal de vreo 3-4 ori mai mare, numit Kone. Dacă numele vă par cunoscute, vă pot confirma că ele provin într-adevăr de la jucătorii echipei CFR Cluj, gazdele mele Marius și Crina reprezentând cei mai împătimiți fani și de departe cel mai funky cuplu de suporteri (probabil voi scrie un articol în care să vă spun mai multe despre ei). Crina mi-a promis că următorul câine în niciun caz nu se va numi Lacina Traore, ci probabil Cadu. Lol. În poze puteți observa și un domn care seamănă izbitor cu Ethan Hawke (chiar i-am spus asta). Dacă nu observați pe nimeni, înseamnă că mi se pare mie.

Artificiile de la miezul nopții de pe cerul Floreștiului au fost, desigur, foarte anemice, dar nu regret deloc că am ratat explozia de lumină citadină. Uite aici cum a fost în Piața Avram Iancu din centru. Hai să facem acum un mare zoom out în acest mic google earth improvizat și să ne fixăm obiectivul pe cea mai mare clădire din lume, Burj Khalifa din Dubai, care s-a prezentat super spectaculos la trecerea în 2011. Iată despre ce vorbim. Dar așa cum cele mai spectaculos solo de chitară mă poate lăsa rece din punct de vedere afectiv în timp ce doar două note banale mă pot trimite-n transă, la fel pot compara spectacolul din Dubai (pe care-l aplaud minunat dar fără să am un nod în gât) cu ce se petrece în fiecare an în Times Square, NY, numită și răscrucea lumilor. Nu că n-ar fi spectaculos și ce se petrece acolo, dar feelingul, feelingul....
Zi-le, Frankie! Happy New Year!