Monday, 11 October 2010

Cum s-a văzut U2 360° de pe Stadio Olimpico

From U2360° Tour - Roma, Stadio Olimpico

În aprilie, la lansarea cărții mele, am cunoscut oameni interesați să meargă să vadă U2 în concert. Ne-am organizat repede și am achiziționat bilete online. Bine, e un fel de a spune. Pentru că nu am mai găsit pe site-ul oficial, am luat din altă parte. Câteva luni mai târziu am rezervat și biletele de avion dar, cu doar câteva săptămâni înainte de concertul de la Roma, cel care avea să încheie turneul european și la care (credeam noi) aveam bilete, descoperim că site-ul respectiv nu mai există iar forumurile sunt pline de comentarii ale altor fraieri care, ca și noi, au rămas fără bilete. În fine, se pare că e vorba de un faliment, nu de o țeapă premeditată - am fost contactați pentru a ne recupera banii, dar deja asta nu mai contează, pentru că în cele din urmă am ajuns la Roma și am văzut U2.

Gașca noastră s-a spart în urma nefericitului eveniment cu biletele și chiar și eu doream să renunț, noroc cu sorella care a tras de mine să mergem oricum. Auzisem din multe surse că bilete se pot lua și de la intrare. Și așa a fost. Acum 3 zile, după ce am luat micul dejun la hotel, am plecat hotărâți spre Stadio Olimpico. La intrare deja începe tipica agitație: fani cu tricouri 360, bișnițari, suveniruri și chioșcuri cu mâncare și băutură. Întâlnim un cuplu de bucureșteni, tot fără bilete și ei, așa că plecăm în gașcă în căutari. Traficanții sunt lesne de recunoscut de la o poștă, după ten, aspect și după alura de so-not-a-U2-fan. Acești băieți sunt interesați chiar de a cumpăra bilete, pe care să le vândă apoi mai departe. Compro compro, spun ei mecanic, trecând prin mulțime. Negociem cu mai mulți dintre ei, dar toți ne arată niște bilete care put a falsuri de la 3 metri, așa că nu cumpărăm (lucru care se va dovedi foarte inspirat, veți vedea). Ne dăm seama că metoda cea mai sigură este să ne luăm bilete de la oamenii obișnuiți care-și vând propriile tichete. Ziș și făcut, astfel ne cumpărăm toți, pe rând, din diverse surse. Sorella, care scrisesese cu ruj pe un șervețel WE BUY 2 TICKETS, scapă de un mare stres (eu nu, știam sigur că vom reuși) și mergem să mâncăm un sandwich și să bem un suc. Mai mulți voluntari ai campaniei One ne abordează pentru a semna petiția, iar noi dăm curs invitației. O sosie a lui Bono stârnește uralele fanilor aflați la coadă. Urmează momentul cel mai lung al zilei.

Anume statul la coadă pentru intrarea pe stadion. Care este anunțată pentru ora 16.30. Cu 2 ore mai devreme ne postăm și noi la rând. Soarele roman ne bate în cap, dar nu asta e problema principală, ci mai degrabă faptul că trebuie să stai nemișcat, în picioare, pe o zonă de nici 1/2 m pătrați. Încercați asta pentru 2 ore și veți ajunge la concluzia că mai bine participați la un maraton. Noroc că băieții de la U2 se urcă pe scenă pentru soundcheck și spiritele se ridică frumos, fanii cântă cu trupa pe City of Blinding Lights, Vertigo sau Moment of Surrender. Tobele lui Larry cutremură stadionul iar chitara lui Edge sfâșie aerul estival al Romei, îți poți da seama de calitatea muzicii și a sunetului chiar și de la sute de metri distanță. Pe la 17.00 abia suntem lăsați să intrăm, într-o buluceală totală dar totuși mai bine organizată decât părea inițial. Pășim hotărâți spre intrare, trecând peste marea de hârtii, peturi, perne, pături sau saltele lăsate în urmă de temerarii care s-au postat la coadă cu mult înainte. Ajungem la poarta principală, scoatem biletele. În fața noastră este un cuplu care deține bilete din alea dubioase, cum aveau bișnițarii la vânzare. Le sunt scanate și, surpriză, nu sunt lăsați să intre. Ne pare rău pentru ei dar ne felicităm pentru faptul că am rezistat ispitei de a face afaceri cu acei nenorociți. Gata, am intrat. Mă opresc și-mi cumpăr un tricou cu turneul, apoi intrăm în arenă. Stadionul și scena ne taie răsuflarea.

Stadio Olimpico este al doilea stadion italian ca mărime, după San Siro, având 72.000 locuri. Fascinat fiind de astfel de construcții, îmi tratez rapid durerea de picioare și plictiseala admirând pur și simplu această arenă, precum și nava spațială numită The Claw, ce ține loc de scenă pentru U2. Ca de obicei, publicul trupei irlandeze este extrem de vast, oameni de toate vârstele și națiile discută, cântă și așteaptă marele eveniment. Tot felul de comercianți ambulanți se avântă prin mulțime, strigând aqua birra de parcă ar fi un singur cuvânt. După 19.30 încep să cânte cei de la Interpol, pe care nu-i mai ascultasem dar care sună foarte bine și  cărora le voi acorda atenție pe viitor. Pe U2 îi așteptăm la ora 21.00, dar zvonurile spun că vor urca pe scenă pe la și jumate. Ceasul care apare pe ecran ca un fel de countdown este foarte haotic și nu ne lămurește.

O face în schimb piesa Space Oddity a lui Bowie, cea pe care U2 și-a făcut mereu apariția în cadrul acestui turneu. Versul Ground control to major Tom este recunoscut de public și o luăm cu toții razna când pe ecran apar cei 4 irlandezi care avansează către scenă. Primele două piese, Beautiful Day și I Will Follow (la care Edge are singura ezitare din concert, intrând cu flajoletele mai devreme decât era cazul) deja mă storc serios, apele curg pe mine, sărim și urlăm în marea masă de oameni. Atmosfera este fenomenală și cu totul alta decât cea pe care o percepi privind un DVD, niște poze sau ascultând un bootleg. Până și Elevation, o piesă pe care o doream scoasă de mult din setlist, mă face să țopăi și să urlu ca un disperat. Deja am răgușit dar, evident, nu contează. Primul moment de transă autentică vine la finalul piesei Until the End of the World, unde combinația explozivă dintre tobele tribale ale lui Larry, chitara lui Edge și lasere te trimite într-o altă lume. Urmează I Still Haven't Found What I'm Looking For, moment în care fanii din tribune ridică niște plăcuțe care formează cuvântul ONE și steagul Italiei - este efectiv senzațional și extrem de plăcuta surpriză se poate vedea și pe fața lui The Edge, care zâmbește cu gura până la urechi.



Bad este cântat pentru a doua oară în acest an, iar la final Bono oferă un snippet din All I Want is You. Mercy începe să-mi placă tot mai mult și în noua variantă. Bono ia o fată pe scenă la In A Little While, aleasă probabil fiindcă avea coarne de MacPhisto (fetelor, iată un pont pentru viitor), iar tipa este mult prea exuberantă, mai să-l strângă de gât pe liderul U2, care duce superb partea lui Pavarotti din Miss Sarajevo. La City of Blinding Lights, cilindricul ecran se alungește, contribuind excelent din punct de vedere vizual la calitatea sunetului acestei piese, care este foarte apreciată aici în Italia.
Ca de obicei, One este cântat mult mai slab decât versiunea originală (paradoxal, cel mai bun cântec U2 nu poate face față live, deși vorbim probabil despre cel mai mare live band din istorie, dar aici este numai vina lui Bono în opinia mea). Streets mă înnebunește, este momentul pe care l-am așteptat cu cel mai mare interes, dar parcă nu simt că-mi dau lacrimile, așa cum pățesc de mule ori când ascult piesa live. Concertul se încheie cu With or Without You și Moment of Surrender, după ce U2 a efectuat cele două bisuri clasice. Regret doar că nu au mai cântat The Unforgettable Fire și Pride, două piese de Top 5 U2 după părerea mea. Nici acustic nu au mai prestat nimic de data asta.
În orice caz, mă abțin de la prea multe aprecieri generale despre concertul în sine sau despre această mega-producție numită  U2 360°, pentru că știți cât de subiectiv sunt, dar dacă sorella, care nu este neapărat un fan U2, a țopăit și a cântat mai toate piesele apoi a spus că nu a mai văzut așa ceva, eu zic că a fost de bine. De foarte bine spre excelent chiar. La band piu grande del mondo, titrau ziarele romane a doua zi, deci iată o altă părere.

La final am încercat, ca și atunci când am intrat pe stadion, să pasez un exemplar al cărții mele cuiva din staff, dar am dat numai peste italieni angajați local, care nu aveau treabă direct cu trupa. Realizăm, atunci când începem să ne mișcăm spre ieșire, că ultimele 12 ore petrecute în picioare ne-au afectat serios și abia așteptăm să ajungem la hotel, care este însă în cealaltă parte a orașului. Desigur, traficul este blocat și autobuzele pline, la concert asistând 75.000 de oameni. Și aici vine partea care ne-a scos din minți. Nu există taxiuri! Abia dacă am văzut 2-3 când am luat-o la picior către centru. Ok, înțeleg dacă ar fi fost toate ocupate și le-am fi văzut pline pe străzi, dar noi chiar nu zăream vreunul. La un moment dat sorella sună la hotel să-l roage pe recepționer să ne cheme un taxi, dar amărâtul ăla nu știa engleză, deci fatalitate. Până la urmă găsim un bus, o rută specială pe care chiar scria U2, care transportă fani gălăgioși. Ne suim în el, facem un blat și luăm partea bună, desigur, anume că am economisit banii pe care i-am fi dat la taxi. Ajungem fericiți la hotel, objective completed, mission accomplished. Data viitoare voi vedea U2 ori la București, ori la New York. Am zis.
Iată și un scurt review al concertului, făcut de site-ul oficial U2. Setul de poze făcute de noi la concert poate fi găsit aici.

Setlist-ul complet:

Main Set: Return of the Stingray Guitar, Beautiful Day, I Will Follow, Get On Your Boots, Magnificent, Mysterious Ways, Elevation, Until the End of the World, I Still Haven't Found What I'm Looking For, Bad - All I Want Is You, Mercy, In A Little While, Miss Sarajevo, City of Blinding Lights, Vertigo, I'll Go Crazy (remix), Sunday Bloody Sunday, MLK, Walk On
Encore(s): One / Amazing Grace, Where the Streets Have No Name, Hold Me Thrill Me Kiss Me Kill Me, With or Without You, Moment of Surrender.

2 comments:

Druida said...

(Iar sunt prima cu comentariul?!? :P)

Asa:

1. Faza cu 'cumpar bilete' in loc de 'vind bilete' e stas, si la Hanovra la fel faceau; cica e ca sa scape in caz ca sunt luati la intrebari :D.
2. Deci poza lui Ruxi era chiar pe bune?!? Nashpa... mai bine ca n-am stiut :). All is well when ends well, oricum.
3. Chiar nu mai aveati sanse de 'ring'? Acolo ati fi ajuns si la oamenii din staff.
4. De acord cu finalul: U2 la Bucuresti si in State, eu inclin spre Chicago (fara viza insa :P), mai am si eu de bifat :).

The Fly said...

Pai, dupa cum vezi la Most Talkative Flies, esti chiar pe locul 5 in topul perosanelor care comenteaza cel mai des pe acest blog, so congrats ;)

Acum sa-ti raspund:
1.Da, cred ca asa e :)
2.Sigur ca era pe bune poza dar nah, nu a fost nimic periculos sau stresant in asta :))
3.Nu am reusit sa ajungem la ring si nici n-am gasit oameni care vindeau bilete acolo...nici nu stiu cat ar fi costat.
4.Viza de state se ia usor acum (am inteles ca procentul de reusita e de 75%) asa ca bafta! :)

Post a Comment