Thursday, 28 October 2010

Wall Street (filmele)

La 23 de ani de la succesul obținut cu Wall Street, în urma căruia Michael Douglas a luat un Oscar și mulți oameni obișnuiți s-au îndreptat către o carieră în cel mai puternic cartier - că deja nu mai e doar o stradă - din New York doar pentru că au fost influențați de film, Oliver Stone revine cu Wall Street: Money Never Sleeps. Douglas își păstrează celebrul rol al lui Gordon Gekko, aflat acum spre apusul unei vieți dominată de lăcomie, iar de data asta învățăcel nu-i mai este Charlie Sheen (Bud Fox), ci Shia LaBeouf. Distribuția pare mai interesantă în acest sequel, pe lângă cei doi îi mai avem pe Josh Brolin, Frank Langella și Susan Sarandon. Sheen reapare și el într-o scurtă secvență, probabil pentru a lega mai bine filmele între ele.
Eu văzusem prima parte pe fugă, așa că mi-am făcut timp să o văd pe îndelete acum, înainte de a mă uita la Money Never Sleeps, care are acțiunea centrată pe criza finaciară începută în 2008 și în care încă ne scăldăm. Ce să zic, faine filmele,  bune lecții de viață, cu un target variat - atât corporatiștii, brokerii dar și simplii iubitori de New York le pot urmări cu plăcere (cadrele cu orașul sunt efectiv amețitoare, realizatorii insistând cu priveliștile fabuloase din Manhattan tocmai pentru a sublinia noțiunea de bani și de putere). Probabil filmul lansat doar acum câteva săptămâni nu se va ridica în timp la nivelul de clasic pe care-l deține predecesorul său, dar asta nu-l face mai puțin vizionabil.

Saturday, 23 October 2010

Clujul se mișcă

Joi am fost la un târg de (blow)jobs care s-a ținut la Iulius Mall. Bună inițiativa, însă în mare am găsit exact ce mă așteptam; multe filme de IT și multe altele la care trăsesem deja din toate pozițiile, cum ar fi Emerson, Sykes, ING, Genpact, Office Depot, Vitacom, Nokia, precum și clasicele firme de plasare a forței de muncă, gen Lugera sau Manpower, care cel puțin pentru mine personal sunt un imens fâs (sunt înscris la vreo 4-5 dintre ele de când m-am mutat în Cluj și până acum niciuna nu mi-a aranjat măcar un interviu). Cea mai tare chestie de la târg a fost însă asta. Mi-au atras atenția imediat și le-am specificat că nu-s nici student, nici masterand, nici doctorand și nici nu caut un job sezonier - dacă mă mut în State o fac cu bătaie foarte mare spre cea mai mare. Așa că m-am înscris în baza lor de date și acum aștept să văd ce se va întâmpla. Ca s-o dau și eu în clasica stereotipie a speranței, pot spune că sper că nu va fi o fâsâială ca în cazul companiilor de recrutare pe care le pomeneam mai sus. American Experience se ocupă teoretic de obținerea vizei de muncă și, desigur, de găsirea unui job în State (spre surprinderea mea nu doar pentru chestiile de genul work & travel). 

În altă ordine de idei, îmi place că orașul se reface (sau cel puțin cartierul meu). După ce au izolat termic blocurile, luându-le din aspectul deprimanto-comunist, acum s-au apucat să refacă trotuarele și străzile. Nu intru într-o discuție despre posibile șpăgi, pile, comisioane și altele de gen pentru că nici nu cunosc și nici nu mă interesează. Eu vreau doar să merg ca un om normal pe trotuar, în poziție bipedă, fără să consum mai multe calorii decât e cazul și fără să-mi belesc bombeurile (cel puțin acolo pe Câmpului în zona Kaufland era jale...). Am remarcat și că au pus panouri din partea primăriei, cu scuze pentru faptul că vă deranjăm cu lucrări, un bla bla din ăsta care până la urmă este nobil, atâta vreme cât nu vor repara reparația și schimba modificarea peste vreo 6 luni. Atunci ar fi urât. 

Aseară am ajuns pentru prima dată în Zorki Off the Record (adică jos, în beci, nu sus unde am avut eu party-ul lansării). Frumos, muzica bună (mult Oasis) dar cam prea tare - nu înțeleg de ce într-un bar trebuie să țipi ca să te înțelegi cu cel de lângă tine. Oricum, slavă domnului că-s cârciumi la tot pasul în Cluj (și mai toate full, aseară am nimerit în 3 baruri pline până am ajuns în Off the Record), pentru că acel dezolant Ploiești prin care am trecut zilele trecute oferă decât pub-ul lui Doroftei și...cam atât. Am dat o tură prin centru într-o seară, încercând să găsesc și altceva (nu am nimic cu pub-ul lui Dorin, e chiar foarte bun, dar simțeam nevoia să mai variez, pe lângă clasicul "wtf, nu mai există și altceva în orașul ăsta?!") și n-am găsit niciun alt local acceptabil, gen bar cu muzică rock și prețuri de bun simț. 

p.s. La Cluj deja am trecut la haină de iarnă și fes, în timp ce acum 2 săptămâni mergeam în tricou noaptea pe străzile Romei (Whiterune a confirmat aseară ce postasem aici, anume că Roma și Cluj au mai multe în comun. Cu siguranță nu ne referim la climă).

Thursday, 21 October 2010

Noroc cu faptul că nu cred în noroc

Aud tot mai des în ultima vreme cum diverse persoane, din toate mediile, inclusiv prieteni de-ai mei, invocă norocul și ghinionul. Cred că și chestia asta este mai mult sau mai puțin un stereotip. Dacă i-ai întreba, concret, ce înțeleg prin noroc și respectiv prin ghinion, nu știu ce ar putea răspunde. Nu mă refer la definițiile acestor termeni, pe care oricine le poate formula, ci la ce înseamnă, concret, a avea noroc sau ghinion. Ce provoacă manifestarea în viața reală a acestor fenomene? Ce forțe oculte stau la baza lor? Vă închipuiți cumva că vreo ființă "norocoasă" apare pe planeta asta sub o pecete de genul "75% dintre încercările tale vor fi norocoase" sau că alteia îi este scris undeva în stele "vei avea mai mult ghinion decât noroc, acum și în vecii vecilor amin, am zis!"?

Din punctul meu de vedere nu există așa ceva. Norocul și ghinionul sunt niște plăsmuiri ale minții noastre care încearcă să-și explice în mod puerilo-superstițios anumite evenimente ale căror cauze țin exclusiv de noi și de nimic altceva din afara noastră, fie că suntem conștienți de asta sau nu. Astfel, când cineva spune că este norocos este poate doar modest sau nepus în temă, iar cel care afirmă că este ghinionist este mai mult sau mai puțin lipsit de responsabilitate. Așa-zisul noroc (ca de altfel întreaga realitate pe care o experimentezi) ți-l faci numai și numai cu mâna ta, asta e propoziția în care cred. Acestea fiind zise, îmi plăcea cum încheia Bono unele prestații live ale piesei City of Blinding Lights, spunând luckily, we don't believe in luck.

Luckily, I don't, either.

Tuesday, 19 October 2010

Rușinea de a fi român

Înainte de a posta sub acest titlu, am dat un google search pentru că mi se părea că sună ca un clasic deja. Și nu m-am înșelat. Rușinea de a fi român există, se întinde, se scrie despre ea și, în mod cu totul paradoxal și poate chiar deprimant, începe să devină o mândrie în sine, însuși acest fapt de a-ți fi rușine că te-ai născut în mijlocul acestui neam. Adică, dacă tot s-a întâmplat să ne naștem în nația asta lamentabilă, măcar hai s-o renegăm prin rușinea pe care o simțim.

Recent m-a încercat acest sentiment când am fost la Roma și am văzut câți cerșetori români sunt pe străzile acelui oraș. Mă încearcă în mod constant și când trebuie să mă prezint unui străin și realizez că, atunci când aude de unde sunt, este foarte posibil ca el să devină reticent în privința mea și chiar l-aș înțelege, pentru că  un non-român interacționează cu un român în principal atunci când românul cerșeste, fură sau lucrează la negru în țara non-românului, deseori și cu gura mare. Românii cinstiți sunt mult prea puțini în marea masă a scursurilor pentru a crea o imagine pozitivă despre această țară. Care, dacă tot am pomenit-o, nici nu a făcut nimic notabil în existența ei milenară, la scară planetară, pentru a-și marca o amprentă pozitivă în conștiința globală. Ce dracu' a făcut România? Pentru ce e ea celebră? Mă refer la popor, la colectiv. Desigur, am excelat în domenii cum ar fi sportul, cultura sau chiar tehnologia, dar aici vorbim despre individualități de marcă, pe care, mai mult sau mai puțin, le are orice țară. Ce știu străinii despre noi? C-am avut un dictator, o mare gimnastă, inflație de țigani nomazi și povești cu vampiri?

Când ați simțit ultima oară mândria de a fi român? Ați simțit-o vreodată? Scutiți-mă de bla bla-uri cum că e o țară frumoasă, că avem tradiții, cultură și altele. Fiecare țară are așa ceva. Iar legat de frumusețe, putem vorbi doar de cea naturală, pentru că dacă vii cu trenul de la Cluj la București și treci printr-o groază de gări jegoase, împuțite, deprimante, care stau să-ți cadă-n cap, dacă vezi zecile de fabrici abandonate, ca după război, terenurile nefolosite, pline de buruieni, numai de frumusețea țării nu-ți mai vine să vorbești. Chiar îi spuneam sorellei, când ne apropiam de aterizarea la Roma, că îți dai seama de civilizația și nivelul de dezvoltare al unei țări din avion, la propriu, atunci când vezi cât de ordonat și curat arată totul.

Cu ce ieșim noi, ca și grup, în evidență? Ieșim vreodată cu ceva pozitiv? Priviți guvernanții, scăderea nivelului de trai, ascultați maneaua, citiți Miorița. Studiați cu atenție românii adunați la un loc, fizic vorbind, la un concert, într-un aeroport, pe o plajă. Deschideți TV-ul, veți găsi doar știri apocaliptice, vedete grotești, țigănisme, manele și pseudo-sport, care în 90% din cazuri înseamnă "prin telefon, Gigi Becali." Nicio televiziune nu a fost în stare să televizeze meciul campionului mondial Lucian Bute (efectiv halucinant) motiv pentru care campionul canadian (îi pot spune așa, că are cetățenie, de ce să-i spun român?) a ales să boicoteze toate televiziunile atunci când va reveni în țară. Aplauze pentru acest gest.

Sunt curios să aud, în special de la cei stabiliți afară, dacă au avut momente în care s-au jenat că-s români, dar, poate și mai important, când au fost ultima oară mândri că provin din această țară. Momente de rușine avem cu toții, mai mult sau mai puțin, cu mândria e mai greu însă.

Monday, 18 October 2010

Come Around Sundown - nu chiar ce-mi doream de la KOL

Am așteptat cu mare interes noul album Kings of Leon. Aveam pretenții mari după ce Only by the Night, lansat acum 2 ani, a devenit pentru mine unul dintre cele mai bune albume ale deceniului. Din păcate, după 3 ascultări mă declar un pic dezamăgit de foarte proaspătul Come Around Sundown, care deși începe senzațional, se cam pierde de la piesa 4 încolo. Melodia de început, paradoxal intitulată The End, este magnifică, în stilul acela expansiv-hipnotic care mă cucerise pe albumul precedent. Urmează Radioactive (pe care am postat-o luna trecută) și Pyro, foarte faine, dar de la Mary încolo îmi vine să schimb postul. Restul albumului nu-mi mai trezește mari emoții. Cine știe, poate am nevoie de timp să mă acomodez cu el. Ultima piesă, Pickup Truck, mai salvează ceva din impresia generală.

Se întâmplă la metrou în NY

Iată cum îmbină acești domni arta și tehnologia. Parcă e mai fain decât cu manele înregistrate pe mobil... Desigur, până la urmă gusturile muzicale sunt relative și discutabile, dar rămâne ideea de zgomot și de a nu-i deranja pe ceilalți. Iar acești hipsteri entuziaști pot deranja pe mulți. Voi ce ziceți?

Saturday, 16 October 2010

Revederi

Fiind plecat de aproape 2 săptămâni din Cluj, am pendulat pe traseul Ploiești-București-Roma-Câmpina-Ploiești-Câmpina-București, prilej cu care mi-am reîntâlnit toți prietenii ploieșteni, pe unii dintre ei după mai mulți ani, precum și fosta gașcă PwC, unde Cili, Steli, Costin și domnița Alina (care nu era prezentă aseară când am făcut poza de mai jos) au creat, fără să vrea, cel mai nostalgic moment al acestor zile nomade. Unde mai pui că a fost și ziua mamei între timp.
Până una alta, mâine mă întorc la Cluj. 


Tuesday, 12 October 2010

ONE in the Italian Night

Sau "Che serata magica!", așa cum a numit-o Bono după ce a asistat la superbul moment (descris de mine în articolul anterior) pregătit de comunitatea italiană de fani de pe u2place.com. Iată cum s-a pus la cale:


Reacții de pe site-ul oficial U2:

corsten - 11 October, 2010
Grazie Roma, Grazie U2
This concert was a perfect ending of a 2 day visit to Rome, as my wife and I were celebrating 5 years of marriage on the day! Thank you guys for giving us such a great present! Our special moment was the fantastic performance of "Miss Sarajevo". Bono did a wonderful job and at a certain moment I thought Pavarotti would enter the stage and sing with Bono! Thanks U2 for just making music!
Andrei - 11 October, 2010
Two hours of love and happiness
This was my 5th U2 concert (Paris 2005, two in Amsterdam 2009, Moscow and Rome). The one in Moscow in August was very special, Bono and the band were performing at 200% under pouring rain. But guys...that night in Rome...Two hours of love and happiness...I will never forget it. Thank you so much. "Che serata magica" (c)...
marty88_l - 11 October, 2010
SPECTACULAR!
The show in Rome was the most spectacular I have ever seen! It was amazing and after the first three words of "All I want is you" I started to cry for minutes! it is my favorite song and was really unexpected! it seemed to be in a dream! Thank you guys! I love you so much! see you in Europe soon! ; ) 
Martina
- 11 October, 2010
Unforgettable!!!
This was my fourth concert and it was absolutely the most beautiful of all also because I brought with me my mother! The most exciting moments for me were during I'still Have not Find What I'm Looking For, Bad, Walk On, One, Where The Streets Have No Name, With Or Without You! I had chills throughout the show that was simply amazing ...... thanks U2.
beejay68 - 11 October, 2010
Unforgettable fire
Thank you people of Rome ! Thank you U2 ! This was my third concert within two months (Hannover/Paris/Rome) but this was by far the best, thanks to the enormous reaction/energy from the Roman fans !! Friday night made my trip to Rome an unforgettable fire.........
tetien - 11 October, 2010
You made me cry!
It was my sixth U2's concert, the third of the 360° Tour. I should be used to the emotions U2 can give during a concert but this time it was much more than great and amazing, and magic. It was The Perfect Show, a perfect union between artists and fans! Perfect music, perfect voice, perfect stadium, perfect city, perfect day! You made me cry several times... THANK YOU GUYS!

Monday, 11 October 2010

Cum s-a văzut U2 360° de pe Stadio Olimpico

From U2360° Tour - Roma, Stadio Olimpico

În aprilie, la lansarea cărții mele, am cunoscut oameni interesați să meargă să vadă U2 în concert. Ne-am organizat repede și am achiziționat bilete online. Bine, e un fel de a spune. Pentru că nu am mai găsit pe site-ul oficial, am luat din altă parte. Câteva luni mai târziu am rezervat și biletele de avion dar, cu doar câteva săptămâni înainte de concertul de la Roma, cel care avea să încheie turneul european și la care (credeam noi) aveam bilete, descoperim că site-ul respectiv nu mai există iar forumurile sunt pline de comentarii ale altor fraieri care, ca și noi, au rămas fără bilete. În fine, se pare că e vorba de un faliment, nu de o țeapă premeditată - am fost contactați pentru a ne recupera banii, dar deja asta nu mai contează, pentru că în cele din urmă am ajuns la Roma și am văzut U2.

Gașca noastră s-a spart în urma nefericitului eveniment cu biletele și chiar și eu doream să renunț, noroc cu sorella care a tras de mine să mergem oricum. Auzisem din multe surse că bilete se pot lua și de la intrare. Și așa a fost. Acum 3 zile, după ce am luat micul dejun la hotel, am plecat hotărâți spre Stadio Olimpico. La intrare deja începe tipica agitație: fani cu tricouri 360, bișnițari, suveniruri și chioșcuri cu mâncare și băutură. Întâlnim un cuplu de bucureșteni, tot fără bilete și ei, așa că plecăm în gașcă în căutari. Traficanții sunt lesne de recunoscut de la o poștă, după ten, aspect și după alura de so-not-a-U2-fan. Acești băieți sunt interesați chiar de a cumpăra bilete, pe care să le vândă apoi mai departe. Compro compro, spun ei mecanic, trecând prin mulțime. Negociem cu mai mulți dintre ei, dar toți ne arată niște bilete care put a falsuri de la 3 metri, așa că nu cumpărăm (lucru care se va dovedi foarte inspirat, veți vedea). Ne dăm seama că metoda cea mai sigură este să ne luăm bilete de la oamenii obișnuiți care-și vând propriile tichete. Ziș și făcut, astfel ne cumpărăm toți, pe rând, din diverse surse. Sorella, care scrisesese cu ruj pe un șervețel WE BUY 2 TICKETS, scapă de un mare stres (eu nu, știam sigur că vom reuși) și mergem să mâncăm un sandwich și să bem un suc. Mai mulți voluntari ai campaniei One ne abordează pentru a semna petiția, iar noi dăm curs invitației. O sosie a lui Bono stârnește uralele fanilor aflați la coadă. Urmează momentul cel mai lung al zilei.

Anume statul la coadă pentru intrarea pe stadion. Care este anunțată pentru ora 16.30. Cu 2 ore mai devreme ne postăm și noi la rând. Soarele roman ne bate în cap, dar nu asta e problema principală, ci mai degrabă faptul că trebuie să stai nemișcat, în picioare, pe o zonă de nici 1/2 m pătrați. Încercați asta pentru 2 ore și veți ajunge la concluzia că mai bine participați la un maraton. Noroc că băieții de la U2 se urcă pe scenă pentru soundcheck și spiritele se ridică frumos, fanii cântă cu trupa pe City of Blinding Lights, Vertigo sau Moment of Surrender. Tobele lui Larry cutremură stadionul iar chitara lui Edge sfâșie aerul estival al Romei, îți poți da seama de calitatea muzicii și a sunetului chiar și de la sute de metri distanță. Pe la 17.00 abia suntem lăsați să intrăm, într-o buluceală totală dar totuși mai bine organizată decât părea inițial. Pășim hotărâți spre intrare, trecând peste marea de hârtii, peturi, perne, pături sau saltele lăsate în urmă de temerarii care s-au postat la coadă cu mult înainte. Ajungem la poarta principală, scoatem biletele. În fața noastră este un cuplu care deține bilete din alea dubioase, cum aveau bișnițarii la vânzare. Le sunt scanate și, surpriză, nu sunt lăsați să intre. Ne pare rău pentru ei dar ne felicităm pentru faptul că am rezistat ispitei de a face afaceri cu acei nenorociți. Gata, am intrat. Mă opresc și-mi cumpăr un tricou cu turneul, apoi intrăm în arenă. Stadionul și scena ne taie răsuflarea.

Stadio Olimpico este al doilea stadion italian ca mărime, după San Siro, având 72.000 locuri. Fascinat fiind de astfel de construcții, îmi tratez rapid durerea de picioare și plictiseala admirând pur și simplu această arenă, precum și nava spațială numită The Claw, ce ține loc de scenă pentru U2. Ca de obicei, publicul trupei irlandeze este extrem de vast, oameni de toate vârstele și națiile discută, cântă și așteaptă marele eveniment. Tot felul de comercianți ambulanți se avântă prin mulțime, strigând aqua birra de parcă ar fi un singur cuvânt. După 19.30 încep să cânte cei de la Interpol, pe care nu-i mai ascultasem dar care sună foarte bine și  cărora le voi acorda atenție pe viitor. Pe U2 îi așteptăm la ora 21.00, dar zvonurile spun că vor urca pe scenă pe la și jumate. Ceasul care apare pe ecran ca un fel de countdown este foarte haotic și nu ne lămurește.

O face în schimb piesa Space Oddity a lui Bowie, cea pe care U2 și-a făcut mereu apariția în cadrul acestui turneu. Versul Ground control to major Tom este recunoscut de public și o luăm cu toții razna când pe ecran apar cei 4 irlandezi care avansează către scenă. Primele două piese, Beautiful Day și I Will Follow (la care Edge are singura ezitare din concert, intrând cu flajoletele mai devreme decât era cazul) deja mă storc serios, apele curg pe mine, sărim și urlăm în marea masă de oameni. Atmosfera este fenomenală și cu totul alta decât cea pe care o percepi privind un DVD, niște poze sau ascultând un bootleg. Până și Elevation, o piesă pe care o doream scoasă de mult din setlist, mă face să țopăi și să urlu ca un disperat. Deja am răgușit dar, evident, nu contează. Primul moment de transă autentică vine la finalul piesei Until the End of the World, unde combinația explozivă dintre tobele tribale ale lui Larry, chitara lui Edge și lasere te trimite într-o altă lume. Urmează I Still Haven't Found What I'm Looking For, moment în care fanii din tribune ridică niște plăcuțe care formează cuvântul ONE și steagul Italiei - este efectiv senzațional și extrem de plăcuta surpriză se poate vedea și pe fața lui The Edge, care zâmbește cu gura până la urechi.



Bad este cântat pentru a doua oară în acest an, iar la final Bono oferă un snippet din All I Want is You. Mercy începe să-mi placă tot mai mult și în noua variantă. Bono ia o fată pe scenă la In A Little While, aleasă probabil fiindcă avea coarne de MacPhisto (fetelor, iată un pont pentru viitor), iar tipa este mult prea exuberantă, mai să-l strângă de gât pe liderul U2, care duce superb partea lui Pavarotti din Miss Sarajevo. La City of Blinding Lights, cilindricul ecran se alungește, contribuind excelent din punct de vedere vizual la calitatea sunetului acestei piese, care este foarte apreciată aici în Italia.
Ca de obicei, One este cântat mult mai slab decât versiunea originală (paradoxal, cel mai bun cântec U2 nu poate face față live, deși vorbim probabil despre cel mai mare live band din istorie, dar aici este numai vina lui Bono în opinia mea). Streets mă înnebunește, este momentul pe care l-am așteptat cu cel mai mare interes, dar parcă nu simt că-mi dau lacrimile, așa cum pățesc de mule ori când ascult piesa live. Concertul se încheie cu With or Without You și Moment of Surrender, după ce U2 a efectuat cele două bisuri clasice. Regret doar că nu au mai cântat The Unforgettable Fire și Pride, două piese de Top 5 U2 după părerea mea. Nici acustic nu au mai prestat nimic de data asta.
În orice caz, mă abțin de la prea multe aprecieri generale despre concertul în sine sau despre această mega-producție numită  U2 360°, pentru că știți cât de subiectiv sunt, dar dacă sorella, care nu este neapărat un fan U2, a țopăit și a cântat mai toate piesele apoi a spus că nu a mai văzut așa ceva, eu zic că a fost de bine. De foarte bine spre excelent chiar. La band piu grande del mondo, titrau ziarele romane a doua zi, deci iată o altă părere.

La final am încercat, ca și atunci când am intrat pe stadion, să pasez un exemplar al cărții mele cuiva din staff, dar am dat numai peste italieni angajați local, care nu aveau treabă direct cu trupa. Realizăm, atunci când începem să ne mișcăm spre ieșire, că ultimele 12 ore petrecute în picioare ne-au afectat serios și abia așteptăm să ajungem la hotel, care este însă în cealaltă parte a orașului. Desigur, traficul este blocat și autobuzele pline, la concert asistând 75.000 de oameni. Și aici vine partea care ne-a scos din minți. Nu există taxiuri! Abia dacă am văzut 2-3 când am luat-o la picior către centru. Ok, înțeleg dacă ar fi fost toate ocupate și le-am fi văzut pline pe străzi, dar noi chiar nu zăream vreunul. La un moment dat sorella sună la hotel să-l roage pe recepționer să ne cheme un taxi, dar amărâtul ăla nu știa engleză, deci fatalitate. Până la urmă găsim un bus, o rută specială pe care chiar scria U2, care transportă fani gălăgioși. Ne suim în el, facem un blat și luăm partea bună, desigur, anume că am economisit banii pe care i-am fi dat la taxi. Ajungem fericiți la hotel, objective completed, mission accomplished. Data viitoare voi vedea U2 ori la București, ori la New York. Am zis.
Iată și un scurt review al concertului, făcut de site-ul oficial U2. Setul de poze făcute de noi la concert poate fi găsit aici.

Setlist-ul complet:

Main Set: Return of the Stingray Guitar, Beautiful Day, I Will Follow, Get On Your Boots, Magnificent, Mysterious Ways, Elevation, Until the End of the World, I Still Haven't Found What I'm Looking For, Bad - All I Want Is You, Mercy, In A Little While, Miss Sarajevo, City of Blinding Lights, Vertigo, I'll Go Crazy (remix), Sunday Bloody Sunday, MLK, Walk On
Encore(s): One / Amazing Grace, Where the Streets Have No Name, Hold Me Thrill Me Kiss Me Kill Me, With or Without You, Moment of Surrender.

Sunday, 10 October 2010

Mica mea vară romană


Roma este al 11-lea cel mai vizitat oraș din lume, cu o istorie de peste 2500 de ani. Sâmbătă seară am revenit în țară după 4 zile superbe petrecute în orașul celor 7 coline. A fost perfect, din toate punctele de vedere, începând cu vremea extrem de călduroasă (mergeam în tricou și noaptea), continuând cu orașul în sine și terminând cu fabuloasa experiență a unui concert U2 văzut de la 20 m de sefeloida scenă.

Primele două zile au fost dedicate hoinăritului, sorella fiind un ghid excelent. Roma este fascinantă, boemă, tumultoasă, mustește de istorie (este splendidă împletirea infrastructurii actuale cu ruine de acum 2000 de ani) și este construită pe dealuri, ca și Clujul (orașul ardelean seamănă din mai multe puncte de vedere cu cetatea eternă).

Terasele în stradă sunt un deliciu și putem spune că doar la Hard Rock Cafe am servit cafeaua sau masa indoors, în rest doar în aer liber. Italienii, ca orice popor latin care se respectă, sunt foarte stridenți și gălăgioși, iar femeile superbe – am remarcat că ele fumează nonșalant pe stradă (ceea ce e foarte cool din punctul meu de vedere, nu știu cine au fost constipații care au decretat că fumatul stradal feminin nu se încadrează în tiparul bunelor maniere). Mi-au plăcut foarte mult Coloseumul, Piazza Navona și Piazza Campo dei Fiori – în aceste două piețe, foarte artistice ele de fel, am și servit masa de câteva ori. Cu o zi înainte de concert, am mers o fugă la Stadio Olimpico, dar acolo era o liniște totală și nici măcar peste bișnițari n-am dat, în schimb am văzut câțiva fanatici care deja se aliniaseră la coadă și stăteau în corturi. La întoarcere ne-am oprit la Vatican, prilej cu care am revăzut San Pietro, cea mai mare catedrală din lume, și mormântul papilor, dintre care, evident, cel mai mare interes îl stârnea cel al lui Ioan Paul al II-lea.

Am petrecut a treia zi numai la stadion – voi povesti întreaga experiență și voi posta și poze în articolul următor.

Ultima zi a fost pentru shopping și pentru alte plimbări relaxate, majoritatea obiectivelor turistice fusese deja bifată. Ca bile negre țin să menționez afluența masivă de țigani, cerșetori, lăutari și alte specimene de gen, majoritari din România (nu am scăpat nici de manelele ascultate la mobil în metrou) precum și lipsa taxiurilor, ceea ce putea fi o mare problemă când am ieșit de la concert. Povestim mai pe îndelete data viitoare, până atunci puteți vedea poze aici.

Sunday, 3 October 2010

În drum spre Roma

Peste câteva zile decolăm spre capitala Italiei unde vineri are loc ultimul concert european al turneului U2 360°. Am trecut prin peripeții cu biletele achiziționate online și va trebui să ne descurcăm la fața locului, dar sunt sigur că vom reuși să intrăm pe stadion. În cel mai rău caz ne vom alege doar cu o excursie de 4 zile la Roma, pe care eu am mai văzut-o doar o singură dată, pe fugă, în urmă cu exact 10 ani. 

Voi avea desigur cu mine și câteva exemplare din carte. Pe pagina Facebook de promovare am lansat o invitație pe care o fac și aici: dacă aveți un mesaj pentru U2, postați-mi-l pe blog. Încerc să colectez cât mai multe gânduri, apoi le voi atașa unui exemplar din carte pe care sper să-l pot pasa cuiva din staff, sau, în caz de forță majoră, să-l arunc pe scenă dacă ajung suficient de aproape. Dacă sunt arestat, aștept ca fanii din România să mă scoată pe cauțiune.
Cum ar spune un vers care, mai nou, se pare că nu prinde prea bine printre fanii U2 (relativ la versiunea inițială a piesei Mercy), because because because we can, we must!

Friday, 1 October 2010

Naomi - British, stylish, milfish

Inițial pentru mine era doar tipa care jucase în The Ring 1 & 2. Fără să-mi planific asta, am început apoi s-o văd în tot felul de filme, dându-mi seama că "actrița aia din horrors" este mult mai complexă decât părea la prima vedere. Eleganta englezoaică Naomi Watts a evoluat în ochii mei de cinefil amator prin roluri care variau de la timiditate și blândețe la încredere și tupeu, de la calm la agresiune, de la nesiguranță la putere feminină și de la mai puțin estetic la frumos. Da, în cazul ei se pare că nu doar rolurile devin tot mai bune cu trecerea timpului, dar și look-ul.
Naomi a devenit cunoscută după ce a jucat în Mulholland Drive al lui David Lynch, un film pe care trebuie să-l văd în curând și despre care am auzit că ai nevoie de vreo 3 vizionări până începi să crezi că ai înțeles ceva din el. Deh, ăsta e maestrul Lynch, care nu numai că a scris scenariul, dar a și regizat filmul, prilej cu care s-a ales cu o nominalizare Oscar. A urmat apoi succesul cu dubla The Ring, filmele cu Sean Penn (vezi mai jos), rolul lui Ann din King Kong (un film care mi-a plăcut mult mai mult decât am crezut inițial și în care New York-ul anilor '30 este senzațional reconstruit - aplauze!); apoi The Painted Veil (alături de Ed Norton și actualul ei partener de viață, Liev Schreiber), Eastern Promises și Funny Games (despre care v-am mai povestit), apoi The International, unde îl are ca partener pe Clive Owen (și de ăsta v-am zis la vremea lui).
Recent am văzut-o în Mother and Child (probabil cel mai bun film la care am asistat pe anul ăsta, după The Book of Eli). Aici face un rol excelent alături de Samuel L. Jackson și Annette Bening. Este interesant faptul că Naomi și Annette nu au nicio scenă împreună în cadrul filmului (veți vedea de ce), dar mai ales că, deși Naomi o joacă pe fiica Anettei, diferența reală de vârstă dintre cele două actrițe este de doar 10 ani. 
Am văzut-o și în cele două filme unde face un cuplu foarte fain cu Sean Penn: 21 Grams (pentru care a primit o nominalizare Oscar) și The Assassination of Richard Nixon. Se pare că se înțeleg foarte bine (Sean și Naomi), pentru că împreună au scos și Fair Game în acest an (aștept cu interes să apară).
Vă pot recomanda și Ellie Parker, unde Naomi joacă un rol cu puternic caracter autobiografic și este chiar producătoarea filmului. Rolul făcut de ea este excelent și practic numai asta contează în acest film, pe care unii l-ar putea găsi plictisitor. Eu însă nu, pentru că Mrs.Watts m-a cucerit total cu prezența ei pe ecran și la ora actuală nu găsesc o altă actriță care să-mi placă mai mult.

De la 14 ani, Naomi Watts a crescut în Australia, unde a cunoscut-o pe Nicole Kidman la o audiție și au rămas best friends până astăzi (Naomi chiar a locuit cu Nicole și Tom Cruise, având grijă de copiii lor). Prietenă foarte bună este și cu Benicio del Toro, alături de care a jucat în 21 Grams. Tatăl ei, Peter Watts, a fost inginerul de sunet al celebrei trupe Pink Floyd, fapt care a dus la mai multe lucruri inedite, cum ar fi prezența vocilor soților Watts în cadrul unor piese și chiar o poză cu toată familia care apare într-o biografie a trupei, scrisă de tobarul Nick Mason.
Naomi tocmai a împlinit 42 de ani și are doi copii cu Liev Schreiber.

Am asistat aseară la un nou clasic românism

Fapte: Steaua întâlnește Napoli în Ghencea, în grupele Europa League. Italienii joacă fără mulți titulari. Steaua deschide scorul în primul minut, printr-un autogol, apoi îl majorează în urma unei mari erori a portarului. Avem două goluri făcute cadou. Aflați pe val, steliștii marchează și primul gol curat, pentru un neverosimil 3-0 în minutul 15. Tata mă sună ca de obicei, cum comentăm noi meciuri și goluri. Scorul este 3-0 după doar primul sfert de oră, dar tata îi tot dă cu mentalitatea proastă a românilor și auzindu-l ai spune că e 3-0 pentru ei, nu pentru noi. Se uita cumva la alt meci? Nicidecum, știa el ceva. Prin minutul 30 și ceva, Kapetanos reacționează ca un gibon, își lovește fără sens un adversar și își lasă echipa în 10, nefiind la prima abatere de acest gen. Înainte de pauză Napoli face 3-1.
Începe repriza a 2-a, jocul coios al Stelei din urmă cu o oră începe să semene tot mai mult cu o erecție molatecă. Napoli prinde curaj și în minutul 73 se face 3-2, nu de alta, dar meciul necesita un final palpitant. Napoli e deja călare pe Steaua. Se anunță 4 minute de prelungiri. Portarul Stelei se tăvălește pe jos 2 minute și 40 de secunde, simulând. Steaua face și o schimbare, pentru care meciul se prelungește cu încă 30 de secunde, conform regulamentului. Avem 4 + 2'40'' + 30'' = 7 minute în plus peste cele 90. Napoli dă gol în minutul 97 (later edit: mai exact în 96'58'') și meciul se încheie cu un halucinant 3-3. 

Reacții: toți oamenii din staff-ul Stelei sar pe arbitru, îl înjură și chiar îl scuipă. Comentatorii tv strigă c-a fost furt. Forumurile și site-urile se umplu imediat cu defulări trepanate, arbitrul (polonez el de fel) stimulând tensiunea și chiar cunoștințele istorice ale diverșilor forumiști excitați, care subit și-au adus aminte de Hitler. Ultrașii atacă ambasada Poloniei cu cârnați (demențial...). Se face chiar și o pagină Facebook, pentru a-l înjura pe arbitru, care se condimentează și ea cu tot felul de sudalme cu caps lock scrise de cretinei defulanți care probabil chiar speră că arbitrul le va citi (?!) Până și Ioanițoaia, un senior al presei sportive și, mai mult decât atât, fan Napoli de 25 de ani, spune că a fost furt.

Părerea mea: Ce s-a întâmplat aseară a fost doar un nou romanian classic, atât și nimic altceva. Am mai văzut atâtea și vom mai vedea și altele, nu doar în sport. Totul pleacă numai și numai de la mentalitate. Când ai 3-0 în minutul 15 și pe final ești egalat, nu ai scuză. Când un fotbalist lovește fără minge un adversar și își lasă echipa în 10, la fel, nu are scuză. Când simulezi, încercând să păcălești fotbalul, asta se poate întoarce împotriva ta (tehnic vorbind, arbitrul ar fi prelungit doar cu vreo 13 secunde în plus jocul, dar nu-l putea opri când echipa aflată în dezavantaj ataca, jocul se prelungește în acest caz până se încheie faza).
Dar chiar și așa, români tâmpiți ce suntem, chiar dacă am fost furați cu câteva secunde în plus (deși este clar de pe cronometrul tv-ului că n-am fost) ce ați păzit în celelalte 97 de minute ale jocului? De ce nu ați făcut KO adversarul? De ce ați primit un cartonaș roșu absolut gratuit? Ca s-o dați acum pe dacă și pe parcă, "dacă eram 11 altul era rezultatul" și alte șabloane inutile și fără acoperire. De ce întotdeauna când deschid scorul românilor le tremură chiloții până la final? De ce nu pot executa cu sânge rece un adversar? Știți o altă chestie absolut haioasă? Aici chiar eu fiind păcăliciul: la 3-0, când vorbeam cu tata la telefon, i-am zis că marile echipe au un cod al onoarei și nu-și umilesc niciodată adversarul, pe la 4 sau 5-0 se opresc. Hahahahaha, bună asta, nu? Bineînțeles, tata a spus că nu există așa ceva. Desigur, ca să ai un cod al onoarei trebuie să ai în primul rând onoare. Și valoare. Ceea ce Steaua nu are, iar rarele momentele de spectacol pe care le oferă sunt doar rezultatul unei euforii efemere.

Ce va urma: lamentări ale steliștilor, presei și suporterilor, vina dată pe arbitru și pe ghinion, dacă și parcă, eternele imbecile șabloane ("punem capul în pământ", "sperăm să nu mai greșim" și "ăsta este fotbalul"). Dragii de noi, mioritici plini de ghinioane și oropsiți de soartă, nu vom învăța absolut nimic din lecția predată de Napoli. Acest popor, care în subconștientul său adoră drama (altfel această conștiință colectivă nu ar fi atras numai năpaste vreme de 2000 de ani) tocmai și-a găsit o nouă belea și, mai ales, un aparent vinovat pe care-și verse frustrările de decenii adunate.

Cu ce vă las: cu mufa celui mai emblematic jucător stelist al ultimilor ani. Priviți-o, vă rog. Ai spune că acea concentrare din priviri va duce la o declarație interesantă, poate chiar o cugetare profundă, dar Bănel a spus doar "De vină sunt arbitrul și ghinionul. Mergem înainte și sperăm să nu mai greșim". Sublim.