Thursday, 30 September 2010

Cum se aplică la un internship

"I have attached a picture of New York. I find it provoking for four reasons. First of all: this is New York. It doesn't need any advertising to make me get there. It takes only one movie filmed in New York to make you want to see it badly. And I've seen so many…
Second of all, I love big cities and NY is one of the biggest hives of all cities. Some people get irritated in big crowds and I myself am a little claustrophobic, but I love having million people around, especially watching them through the window of a bohemian café.
The third reason is that I always dreamed of making a bunch of nice friends in a very simple circumstance, like entering an unfamiliar coffee shop and spilling your latte on a fellow that will immediately become your friend. New York seems like the perfect place for this kind of situations.
And last, but not least, I need to deal with my fear of flights. And I think that 11 hours of flying over the ocean would be truly helpful.  After that trip, the world will be mine!"

Ok, opriți-vă, nu eu merit aplauzele pentru acest text, ci sorella, care a fost rugată să aleagă o fotografie care o provoacă și să explice de ce, atunci când a aplicat pentru un internship în...Londra. Loving NYC runs in the family. Poate va da bine la englezi.

Wednesday, 29 September 2010

Visul american

"The American Dream is that dream of a land in which life should be better and richer and fuller for everyone, with opportunity for each according to ability or achievement. It is a difficult dream for the European upper classes to interpret adequately, and too many of us ourselves have grown weary and mistrustful of it. It is not a dream of motor cars and high wages merely, but a dream of social order in which each man and each woman shall be able to attain to the fullest stature of which they are innately capable, and be recognized by others for what they are, regardless of the fortuitous circumstances of birth or position."
James Truslow Adams, The Epic of America, 1931 


Astfel s-a născut noțiunea de "vis american", în cuvintele acestui istoric american, chiar în anul în care pe skyline-ul orașului New York apărea clădirea simbol Empire State (desigur, nu există o legătură între cele două, dar deja îmi cunoașteți fascinațiile). Fie el chiar și nedefinit textual înainte de anul 1931, visul american exista deja de multă vreme, când zeci de milioane de imigranți traversau Atlanticul, iar prima lor imagine cu America era Statuia Libertății (recunoscută și acum drept cel mai puternic simbol al visului american). Probabil este inutil să precizez ce sentiment copleșitor ai când o vezi - acum 2 ani când am ajuns acolo a fost ca o călătorie fulger prin zeci de generații, pe care le-am văzut cu ochii minții punând piciorul în America pentru prima oară. 

Desigur, visul american nu funcționeză pentru toată lumea. Nu o să mă lansez iar în niște idei New Age ca să explic cui nu-i iese. Este exact la fel ca în cazul oricărui alt vis. Știu și că există mulți America(ns) haters, n-am nimic cu ei și îi înțeleg în mare măsură. Sunt total de acord și cu o afirmație peste care am dat acum ceva vreme, cum că diferența dintre noi și americani este că noi suntem geniali luați individual și catastrofali la un loc, ca și nație, pe când la ei este exact invers (mai țineți minte replica lui Rebengiuc din Balanța? "Mă, ascultă-mă pe mine, ăl mai prost om din lume e americanu'!") Îi înțeleg și pe cei care nu mai suportă aroganța americană, de la nivelul omului de rând până la nivel politic, acolo unde, prin auto-impusul rol de jandarm mondial, USA a făcut și face în continuare multe mizerii. Și mă număr printre cei care nu suportă când în România se celebrează Valentine's Day, 4th of July și Halloween (urmează probabil în curând și Thanksgiving).

Dar (v-ați prins că urma un mare DAR, nu?) America este mult mai mult decât atât. Este un uriaș amalgam etnic și cultural, este locul de naștere al muzicii rock'n'roll, country, jazz și blues, este țara care a dat lumii  mari artiști și primii zgârie-nori, ca un suprem simbol al curajului și măreției, dar care a și fost binecuvântată cu toate formele de relief posibile, este țara cu economia cea mai puternică din lume, în care fiecare are șansa de a-și modela propriul vis american după cum crede de cuvință, cu cât mai puține piedici. America este o țară formată acum 200 de ani și un pic, care a ajuns să domine lumea pentru că acolo au ajuns numai cei cu big balls. Alții stăpânesc pământuri de 2000 de ani dar sunt buni doar la compus Miorițe, pe care apoi le și ridică la rang de artă. Cam asta e diferența, în mare.

Cunosc atât oameni care au un vis american, dar încă nu l-au pus în practică, dar am și prieteni care deja îl trăiesc. Cum îl vedeți voi? Ce înseamnă acest vis și cum îl trăiți? Este America într-adevăr pământul făgăduinței? Vă las cu o poză de pe Brooklyn Bridge, făcută pe vremea când visul meu american avea un caracter pur turistic. După cum puteți remarca la orizont, doamna cu făclia îmi asigura spatele.


Tuesday, 28 September 2010

Țară țară, vrei ostași?

Oi vrea tu, dar noi nu te mai vrem. De regulă numărul celor care își dădeau cu părerea la un poll inițiat de acest blog era dublu, dar probabil acum a fost mai greu de observat (actualul template nu mi-a permis să-l pun în centru, sub header). Deși, pur tehnic vorbind, marja de eroare este ridicol de mare, ceva îmi spune că rezultatele acestui poll nu sunt deloc departe de adevăr. La întrebarea "Ai fi dispus să emigrezi din România?", voi ați răspuns după cum urmează:

- Am plecat deja și bine am făcut (35%)
- Am plecat dar nu m-am adaptat, e posibil să revin în țară (0%)
- Sunt încă aici, dar mă gândesc serios să emigrez (45%)
- E prea complicat pentru mine, dar mi-aș fi dorit să pot pleca (17%)
- Nu doresc să emigrez (3%) - aici ai votat tu, Whiterune? A fost doar un singur vot.

Ce mai poate fi de spus referitor la cum percepem noi această țară și ce ne poate oferi ea? No more further questions, your honor.

Fata lui Bono a tras un clip la New York

Despre trupa irlandeză The Script v-am povestit puțin anul trecut. Tocmai am descoperit că au tras un clip cu Eve, a doua fată a lui Bono, frumușică foc și pierdută în marele New York. La început le trimite vederi părinților iar la final primește biletul de avion pentru a se întoarce acasă. Se pare că pentru ea tot mai bine e la Dublin.

Sunday, 26 September 2010

De acțiune

E duminică, luați-vă popcornul și notați.
  • Machete. E un fel de Desperado cadrat pe subiectul emigrărilor ilegale din Mexic în State. Sânge și acțiune din plin precum și cea mai abracadabrantă scenă posibilă: saltul cu mațul pe post de frânghie (vedeți voi). Un film foarte rough cu Danny Trejo (perfect în rolul său), Steven Seagal, Jessica Alba, Cheech Marin, Don Johnson, Lindsay Lohan și Robert De Niro, nu într-un rol de Top 10 al carierei sale (bine, hai, nici măcar de Top 30 probabil).
  • Predators. De ăsta vă spuneam acum câteva săptămâni, când am vorbit despre Adrien Brody. Danny Trejo apare și în acest film, dar mult mai pe fugă (moare primu'). Ce să spun, seamănă destul de mult cu primul Predator, ăla cu Arnold de acum mai bine de 20 de ani, dar are și unele (mici) idei noi. Laurence Fishburne își face apariția pentru puțin timp.
  • L'immortel (sau 22 Bullets, titlul din ingliș).  Film cu Jean Reno și mafioți franțuzi, adică foarte mișto. Pe Reno l-am văzut și în The Pink Panther 1 & 2, o dublă comedioară la care pe alocuri am râs cu lacrimi, deși overall putem spune că-i tâmpițică.
  • Death Race. Un alt Jason Statham classic, ca să spun așa. Acțiune, charismă, mașini și tipese faine. Am văzut recent și trilogia The Transporter și pot spune că mi-a plăcut mai mult decât ultimele două filme cu James Bond (probabil de la costumele negre neșifonate de nimeni și de nimic mi-a venit să fac comparația, dar nu numai). 
  • Unknown. La început seamănă cu primul Saw, dar nu e cazul. Mai mulți tipi se trezesc într-o uzină părăsită, având toți memoria ștearsă și fiind incapabili să iasă de acolo. Îl puteți vedea pe Greg Kinnear parcă mai dur decât ne obișnuise.
  • Untitled. Ăsta e excepția de azi. Fără bătăi, fără împușcături. Este un film care ironizează arta extrem de bizară și uneori bolnavă contemporană, reprezentată în film de muzică, pictură și expoziții ultragios de banale cu post-its, animale împăiate sau furtunuri, despre care unii critici sau colecționari deraiați ar putea abera ca despre o profundă operă de artă. Hm...da. În film, a cărui acțiune are loc în Manhattan (aplauze!), joacă etern încruntatul Adam Goldberg.
În episodul următor v-o prezint pe noua mea actriță preferată (și chiar mă refer la artistul care zace în ea, deci Mila Kunis poate sta liniștită, dacă vorbim de looks ea rămâne feblețea mea).

Thursday, 23 September 2010

Joaquin is still here

Acum un an jumate scriam despre bizara apariție făcută de Joaquin Phoenix la David Letterman Show. Omul părea dus cu pluta, își anunța retragerea din cariera cinematografică și multă lume se întreba dacă a jucat un rol în cadrul show-ului tv sau dacă totul a fost pe bune. Aseară Joaquin a revenit la Letterman, recunoscând că totul a fost o mascaradă pusă la cale împreună cu al său cumnat, Casey Affleck, alături de care a realizat documentarul parodie numit I'm Still Here, lansat oficial acum 12 zile. 
Mă bucur că Joaquin a revenit și aștept cu interes noi filme cu el.

Wednesday, 22 September 2010

Chestii care nu-mi plac în Cluj

Ok, știu, de mai bine de 15 luni vă bat la cap cu Clujul și ce frumos e el (așa și este) dar m-am gândit că ar fi obiectiv din partea mea să spun și lucrurile care nu-mi plac aici. Veți vedea că sunt doar chestii de formă și nu de fond, deci mai degrabă amănunte, nicidecum aspecte esențiale. 
  • transportul - este scump, exagerat de scump. Biletele de autobuz, abonamentele și chiar taxi-urile costă mai mult ca în București. Și chiar nu văd de ce. Autobuzele sunt vechi, în majoritatea lor, iar compostoarele de-a dreptul imbecile, atât prin amplasamentul lor cât mai ales prin faptul că nu poți composta un bilet decât folosind două mâini, pentru că acesta, odată introdus în compostor, nu stă acolo ci pică pe partea cealaltă (?!), deci trebuie susținut cu mâna necompostoare în timp ce aia compostoare trebuie să apese (puternic, nu așa oricum!) pe comunistul buton.  Dacă nu riști o  fractură de deget parcă n-are farmec. Există însă și părți foarte bune, cum ar fi faptul că rareori am dat de autobuze full (la naiba, de foarte multe ori găsesc și loc, fără să fie necesar să-l eliberez la prima stație pentru că s-a urcat vreo babă) dar, mai ales, taximetriștii sunt excepționali. Comparativ cu cei din București sunt aur curat. Nu vorbesc, nu te țepuiesc, nu comentează dacă faci o cursă de doar 5 lei. Nu am întâlnit vreun taximetrist care să mă enerveze până acum în Cluj, în schimb la București procentul insuportabililor era de cel puțin 75%. Deci diferența e chiar colosală și nu exagerez cu nimic.
  • stopurile pentru pietoni - stai la ele până îți crește barba și nimic mai mult. Tipic ardelenesc, presupun, hehe.
  • organizarea firmelor de catering - care nu prea există, adică. În București era suficient să comand o singură dată undeva, apoi îmi înregistrau datele iar atunci când comandam iar le spuneam doar numărul de mobil și mă identificau. Ei bine, aici sunt firme la care comand și de 2-3 ori pe săptămână, cu toate astea every fuckin' time trebe să le dau adresa + numărul de mobil! La un moment dat devine foarte enervant, mai ales când finalul conversației se repetă redundant cu fiecare ocazie: "nu mi-ați spus numărul apartamentului..." / "este irelevant, nu scrie pe ușă, e primul apartament din stânga pe culoar..." Noroc că o tanti care preia comenzile mă cunoaște deja și nu mai are nevoie să-i dau adresa (cu ocazia asta le fac și reclamă, că au mâncare bună).
  • trotuarele - prea înguste. Uneori atât de înguste încât dacă se intersectează două persoane, una va fi nevoită să o ia pe stradă. Sunt zone în care aceste trotuare liliputane sunt și pline de mașini parcate, deci tu, ca pieton, n-ai altă soluție decât să mergi pe stradă, ferindu-te de mașini. Cred că deja îmi dezvolt obiceiul de a zgăria fără milă mașinile parcate în mod nesimțit pe trotuar - aia cu ridicatul ștergătoarelor e deja prea blândă.
  • pisicile - în Cluj nu știu dacă am văzut 10-15 câini vagabonzi de când stau aici (și niciodată mai mult de 3 la un loc), în schimb pisici sunt la greu. Cel mai enervant e când încep să urle sinistru noaptea. Evident, le-aș extermina și pe ele așa cum aș face și cu maidanezii, dar nu mai intrăm în subiectul ăsta că deja l-am abordat de mai multe ori aici.  
Cam atât. Merge, nu?

Tuesday, 21 September 2010

Acest freak show fără sfârșit numit FC Steaua București

Liga I, etapa a 8-a. Ilie Dumitrescu demisionează de la Steaua după ce e huiduit de tot stadionul (lamentabil public) în urma unui 1-1 acasă cu Astra și după, se pare, o nouă imixtiune a dementului patron în alcătuirea echipei. A doua demisie de antrenor în doar 8 etape (fascinantă medie) nu mai miră totuși pe nimeni în acest decor elucubrant al fotbalului românesc, în general, și al clubului de fotbal Steaua, în special. De ce nu mai (pot să) țin cu echipa asta al cărei suporter eram de când aveam 6 ani am mai explicat. De ce am ajuns să-mi doresc chiar să fie umilită și eventual retrogradată la un moment dat voi explica în continuare, cu mențiunea că îi apreciez sincer și fără ironie pe cei care încă mai pot ține cu echipa asta, deși nu mai au nimic în comun cu ea. Eu unul însă nu mai pot să țin doar cu o emblemă și cu un simbol atâta vreme cât există:
  • Becali - cel mai grotesc și mai agresiv personaj mediatic post-decembrist, pentru ale cărui râgâieli se umilesc într-un fel inimaginabil toți reporterașii și prezentatorii de emisiuni tv. Am văzut scene în care acest gibon mai avea puțin și se pișa pe ei, efectiv, dar ei tăceau mâlc și continuau să-l intervieveze umili, în loc să plece dracului de acolo și eventual să-și dea demisia dacă patronului lor nu îi convenea că n-au obținut căcatul de declarație făcut de Becali.
  • Duckadam - o paiață decorativă, atât și nimic mai mult. O imagine simbol menită să închidă gura contestatarilor. A acceptat să vină la Steaua pentru bani, mă bucur că a recunoscut. În rest n-are treabă cu nimic. L-am văzut  încercând să explice la tv cam ce face într-o zi obișnuită la club. S-a fâstâcit, abia a reușit să improvizeze ceva. Uitați-vă la declarațiile lui. Le-ar putea da absolut oricine în locul său, chiar fără să activeze la club. Banalități și șabloane. Și vreți să fiu rău până la capăt? Nici așa portar mare nu știu dacă a fost, ci mai degrabă unul de duzină, un bun telepat care s-a  întâmplat să citească mințile a patru barcelonezi într-o finală europeană.
  • Bănel - sufletul echipei, atletul desăvârșit, cel cu psihicul labil, cocoloșitul, jucătorul simbol al echipei în ultimii ani, căpitanul. Sau mai degrabă pseudo-fotbalistul care din 5 centrări dă 4 în tribună și care nu știe deloc cu mingea, pierzându-se uneori în biciclete ridicole.
  • Suporterii - sau mai degrabă ultrașii fără creier care îi strigă lui Ilie demisia deși echipa este pe locul 2 după 8 etape. Ce poate fi spus mai mult?
  • Mediatizarea - excesivă, ilogică, enervantă. Steaua este un club de pluton, dacă luăm statistica ultimilor ani. Cu toate astea conduce detașat ca și mediatizare. De ce? Pentru că are cei mai mulți suporteri și face rating. Dar totuși...
  • Lăcătuș - pentru că deși a fost de două ori la Steaua în ultimii ani, deși emigrase în Spania, aseară tocmai a declarat că nu ar spune nu unei noi oferte. E clar, îi plac flegmele, îi place umilința. Cred că e submissive. Bad boy...
  • Noul antrenor, oricare va fi el - pentru că niciun antrenor de pe planeta asta nu ar trebui să mai accepte să lucreze cu Becali, sub nicio formă. Cine acceptă este ori naiv la limita prostiei, ori disperat, ori a trăit într-o peșteră până acum. 
Toate astea mă fac să nu mă mai regăsesc ca suporter al acestui club care nu mă mai reprezintă și, mai mult decât atât, mă fac să-l detest. Pentru că nu este vorba doar de patron, este vorba și de jucătorii slabi și inculți, de oamenii din conducere și de galerie. Îi dai pe toți la o parte și rămân doar culorile, emblema, simbolul etc. Cinic dar realist vorbind, rămâne doar aburul. Echipa asta trebuie părăsită, renegată, depunctată, retrogradată, degradată până când acel urangutan va renunța la ea și astfel se va putea crea ceva adevărat, pornind cu adevărat de la zero. Cei care au rămas alături de Steaua acum nu fac decât să crediteze această bubă cu puroi care nu se va vindeca vreodată. Repet, le admir devotamentul, dar spre deosebire de ei, eu nu pot fi reprezentat de Becali, Duckadam sau de Bănel Nicoliță. Ei sunt Steaua acum, pe ei îi susțineți, ei reprezintă simbolul și ei poartă culorile alea cărora ați rămas fideli. Restul e amăgire.

Sunday, 19 September 2010

Și marii campioni râd

Federer și Nadal vor juca în decembrie un meci demonstrativ, ale cărui încasări vor fi donate în scop caritabil prin intermediul Roger Federer Foundation, care se ocupă în special de ajutarea copiilor cu probleme din Africa. Meciul va avea loc la Zurich iar Rafa și Fedex s-au "chinuit" puțin să tragă un spot publicitar pentru promovarea partidei, după cum vedeți mai jos. Iată ce momente extra îți pot oferi unii dintre cei mai mari campioni ai ultimului deceniu - sinceri, amuzanți, prietenoși, încântători. Să rămânem cât mai mult cu ei și să nu comutăm imediat pe canalele de sport din România, ceva îmi spune că pe banda de jos va scrie "prin telefon, Gigi Becali".

Saturday, 18 September 2010

Moses o pune pe Jess iar la treabă

Trecuse ceva vreme de când nu mai zdrângănisem serios, nici măcar eu cu mine însumi în vârful patului, așa că am șters praful ce se punea pe Jess și am învățat azi un cântec care mă bântuie de câteva zile. Se numește Moses și este un B-side al trupei Coldplay, pe care Chris Martin l-a scris pentru superba-i nevastă, Gwyneth Paltrow, cam atunci când s-au căsătorit. Faza și mai mișto e că, 3 ani mai târziu, cuplul l-a botezat Moses pe al doilea său copil, luând numele de la cântec. 
Piesa are o armonie banală, dar care sună foarte fain: Asus2 (x02200) Em (022000) Em11/A (554000) pentru versuri și Cmaj7/G (332000) Em11/A pentru refren, plus un capo 2nd fret.
Coldplay o cântă live cam așa.

Dakota Fanning a crescut

Tot pariez pe explozia stardom-ului ei de ceva vreme și nu cred că m-am înșelat. Avea doar 7 ani când a făcut o senzațională echipă cu Sean Penn în I Am Sam, apoi 3 ani mai târziu cu Denzel Washington în Man on Fire. Dakota a crescut de la un film la altul, atât fiziologic vorbind cât și actoricește, iar acum, când are 16 ani, fumează și se sărută pe ecran, am văzut-o în The Runaways, unde interpretează rolul solistei vocale a trupei cu același nume, ce făcuse senzație în anii '70, înainte ca Joan Jett, chitarista trupei, să o ia pe o cărare solo și să lanseze celebrul I Love Rock'n'Roll. Dakota și Kristen Stewart (cea care-o joacă pe Joan Jett), făcuseră echipă și cu 3 ani înainte într-un scurt metraj numit Cutlass, tot cu chitări and stuff, dar nu reușesc încă să găsesc acest film.
Mai am alte două recomandări cu Dakota: Hounddog (Robin Wright - mai nou fără Penn -  Piper Laurie și David Morse) și Push (Chris Evans, Djimon Hounsou), un thriller un pic S.F. dar interesant, filmat în Hong Kong.

Aflu că Dakota a jucat și în filmele alea cu vampiri, New Moon, Twilight and shit, dar alea nu-s de mine. Vă las cu o replică excelentă pe care managerul The Runaways (jucat de Michael Shannon) le-a oferit-o fetelor la primele repetiții ale trupei:
"Rock 'n' roll is a blood sport, a sport of men. It's for the people in the dark, the death cats, the masturbators, the outcasts who have no voice, no way of saying I hate this world, my father's a faggot, fuck you, fuck authority - I want an orgasm! Now, growl! Moan! This ain't women's lib, kiddies - the is women's libido! I wanna see the scratch marks down their fucking backs! Now, do it again. Again. Like your boyfriend just fucked your sister in your parent's bed. LIKE YOU WANT A FUCKING ORGASM!"

Tuesday, 14 September 2010

Plecăm sau nu mai stăm?

Cum de unde? Din România. Există un val deja, care va fi tot mai mare în lunile și-n anii care urmează și se va transforma într-un tsunami. Nu este un trend, nici vorbă, ci o mișcare mai mult sau mai puțin disperată, venită din instinctul de supraviețuire. Acum câteva ore am fost sunat de cel mai vechi prieten al meu, pe care-l cunosc de 21 de ani. De mai multă vreme este cetățean spaniol și proprietar de apartament acolo. În martie s-a întors în țară, îi era dor de România și de români și a zis să mai facă o încercare. Azi, după 6 luni, mi-a telefonat din mașină, se apropia de Arad, aflat fiind pe drumul de întoarcere definitivă în Spania. Și-a dat seama că nu are de ce și de cine să-i fie dor aici și s-a întors acolo unde are un rost și unde este respectat. 

Tot azi am aflat că un prieten al sorelei este de două luni în Danemarca. Acolo a vrut el, sătul fiind de țara asta, și-a închiriat un apartament și s-a tirat. Și iată ce adevărat își motivează decizia.

Acestea sunt doar două exemple în câteva ore. Și există atâtea altele, tot mai multe. Un alt amic este de câteva săptămâni la Barcelona (servus Marius și baftă! dacă citești). Am două foste colege la New York, care trag de mine de câțiva ani să le calc pe urme. Sorella vrea s-o întindă și ea cât mai repede. Cu siguranță și voi, dacă nu cumva sunteți deja un caz în sine, cunoașteți oameni care au plecat. Poate chiar rudele voastre. Aș paria chiar că, dacă încă sunteți prin zonă, v-ați gândit cel puțin o dată să plecați. Așa că hai să aud impresii, atât de la emigranți cât și de la băștinași, cum a fost pentru voi treaba asta sau cum o vedeți, ca ipoteză.

Până și poanta cu "ultimul stinge lumina" devine răsuflată. Muncitorii de la Renel au emigrat deja.

Game, Set, Match & Career Grand Slam

Majoritatea și-a dorit o finală Nadal - Federer la acest US Open. Rafa era deja acolo iar Fedex a avut minge de meci în seminfinala cu Djokovic, cu toate astea a pierdut însă. Am avut astfel parte de a doua opțiune posibilă, o finală între cei mai buni jucători ai momentului, atât ca loc în clasamentul ATP cât și ca joc. Un Rafa indestructibil, concentrat, determinat și agresiv a câștigat azi-noapte cu 6-4, 5-7, 6-4, 6-2, cucerind astfel și unicul trofeu de Grand Slam care îi mai lipsea. Nadal a intrat într-o categorie selectă, doar alți 6 jucători mai dețin un Career Grand Slam (toate cele 4 mari turnee câștigate). Mai mult decât atât, având și o medalie olimpică de aur, Nadal a reușit practic aseară un Career Golden Slam, performanță pe care până acum o mai obținuse doar Andre Agassi (e drept, tenisul e sport olimpic doar de 30 de ani). Dacă ne raportăm la era open, începută în 1968 (când s-a permis amatorilor și profesioniștilor să concureze împreună), mai putem spune că Nadal este cel mai tânăr câștigător de Career Grand Slam și al 4-lea care câștigă 3 turnee majore consecutive, după Rod Laver, Pete Sampras și Roger Federer.
Mai vreți? Istorica finală de aseară a făcut să merite cele două nopți în care am stat treaz s-o văd (în prima s-a amânat din cauza ploii iar aseară a avut o întrerupere de 2 ore din același motiv). De ce zic istorică? Pe lăngă recordurile enumerate mai sus mai sunt și altele. Nadal a devenit primul jucător care câștigă în același an tripla Roland Garros, Wimbledon, US Open, de la Rod Laver din 1969 și primul jucător din istorie care câștigă trei turnee de Grand Slam în același an pe trei suprafețe diferite (în 1969, de exemplu, US Open și Australian Open se jucau  pe iarbă, ca la Wimbledon). Păcat că Rafa a pierdut aseară setul doi, altfel ar fi devenit și primul tenisman al erei open care câștigă US Open fără a ceda vreun set.
Statisticile și recordurile creaază competiția, altfel ne-am uita doar la frumusețea schimburilor de mingi și s-ar juca așa la infinit. Știu că Rafa m-ar contrazice - el joacă fiecare meci și fiecare minge ca și cum aceea este ultima și nu aleargă după trofee, dar acest lucru nu-l face decât mai special pe tenismanul Nadal. Apropo de statistici, la vărsta de acum a lui Rafa, Federer avea cu 3 trofee de Grand Slam mai puțin decât el (6 față de 9).

p.s. Felicitări jokerului Novak "Nolo" Djokovic, pentru modul în care a jucat și mai ales pentru faptul că este un tip foarte haios și spiritual, o excepție printre mult prea scorțoșii jucători de tenis ai tuturor vremurilor. Și încă ceva: aș prefera ca Rafa să renunțe la acel gest fumat de a mușca trofeele și medaliile pentru fotoreporteri, gest pe care-l face fără excepție când câștigă ceva. E mult mai simpatic și mai original când își trage șortul din fund.

Sunday, 12 September 2010

Nu e blogger, e double-blogger

Mircea Badea, bloggerul care nu e blogger și, totodată, cel care deține cel mai mare trafic (nicidecum exclusiv  datorită notorietății de pe sticlă), este atât de ne-blogger încât și-a mai făcut un blog. Pe cel oficial linkuiește articole de pe blogul undercover, care pare făcut doar pentru a-i putea înjura și mai direct și mai fără perdea pe cei pe care-i urăște, adică mai pe toți. Tehnic vorbind, nimic rău în asta. Din păcate pentru el însă, nu se va putea lăuda cu traficul de pe noul blog. Eu zic să-și tragă și o emisiune undercover, nu doar un alt blog. Uite, l-ar putea pune pe Bendeac s-o facă.

De toate pentru toți

  • City Island. Rar mai dai peste o comedie cu adevărat bună și, mare atenție, neromantică! Am râs cu poftă la acest film, mai ales la final. Acțiunea, axată pe o familie de origine italiană al cărei cap este Andy Garcia, se petrece în City Island, Bronx, NY (aplauze!)
  • Unthinkable. Un psihopat islamist, interpretat de Michael Sheen, pune trei bombe in trei orașe americane, apoi vine și se predă autorităților. Samuel L. Jackson și Carrie-Anne Moss încearcă să afle de la el unde sunt bombele, folosind cele mai dure metode posibile. Un film pe cât de disturbing pe atât de bun.
  • Iron Man 2. Recunosc că m-am uitat la acest film din două motive: datorită distribuției și ca să nu spun că nu l-am văzut, dacă tot rezistasem și la prima parte. Și cam atât e de capul lui: distribuția (Robert Downey Jr., Don Cheadle, Scarlett Johansson, Gwyneth Paltrow și același Samuel L.).
  • After Sex. E în genul Coffee & Cigarettes, numai că acum e vorba de țigările de după - mai multe cupluri, fără legătură între ele, discută după ce și-au tras-o. Punct slab: prea multe cupluri gay. Punct forte: e cu Mila Kunis! (aplauze din nou).
  • Eastern Promises. Un film despre mafia rusească și prima nominalizare la Oscar pentru un actor foarte bun: Viggo Mortensen, pe care-l vedem alături de Naomi Watts, la rândul ei nominalizată la Oscar acum 6 ani pentru 21 Grams, un film pe care trebuie să-l văd.
  • Good. Rămânem cu Viggo și un alt rol foarte bun făcut de el. Acțiunea are loc în timpul WWII și ne prezintă un profesor universitar care este atras fără voia lui în politica nazistă. 
  •  La Rafle (The Round Up - titlul în engleză). Suntem tot în WWII, de data asta la Paris, și asistăm la deportarea masivă a evreilor de acolo. Un film impresionant, cu Jean Reno.
  • Inhale. Un film foarte dur (și nu mă refer la bătăi și împușcături, cum ziceam când eram mici), cu un final și mai dur și neașteptat. Dermot Mulroney și Diane Kruger sunt prinși între a face lucrul corect și salvarea fiicei lor.
  • Frozen. Ce faci dacă ești uitat într-un telescaun în munți, toată lumea pleacă și urmează să revină abia peste 5 zile? Un film cam low budget și cu câteva cadre cam aiuristice, dar dacă vrei un horror care să te scoată din minți, îl ai. Neașteptat de disturbing.
  • Into the Blue. Acțiune foarte bună și multe cadre senzaționale, filmate într-un decor paradisiac. Pentru divers și iubitorii de mare. Iar pentru iubitorii de frumos e și Jessica Alba. 
Ne auzim curând să vorbim despre Dakota Fanning și despre cum a crescut ea.

Friday, 10 September 2010

Unii ar spune că au trecut nouă ani, eu spun că au mai rămas doi

Respect tradiția acestui blog și este al 4-lea an în care aleg această zi să pomenesc ceva despre New York, 9/11 sau Ground Zero, locuri și evenimente care mă fascinează, deși poate termenul este cam idiot cu referire la ce s-a întâmplat atunci. Anul trecut vă spuneam că noul turn, One WTC, va fi gata abia în 2018. Se ajunsese la un impas financiar și implicit la o întârziere a lucrărilor. Însă Wiki ne anunță, mai nou, 2013 ca an de inaugurare a noului skyscraper, care va fi cel mai înalt din oraș. Cine știe, poate voi fi în zonă la deschidere.
Iată ce frumos sunt prezentate, la scară, cele mai înalte 5 clădiri în New York-ul anului 2013. E și mai spectaculos dacă ne gândim la anii lor de apariție - de la stânga la dreapta avem 2013, 1931, 2009, 1930, 2007. La 80 de ani de la explozia fenomenului arhitectural numit zgârie-nori și de la apariția unora dintre cele mai frumoase clădiri din lume, acest oraș senzațional merge mai departe, onorându-și trecutul cu care se întrece.

Wednesday, 8 September 2010

Radioactive

Avem clip și primul single de pe noul album Kings of Leon, care apare luna viitoare.

Monday, 6 September 2010

Băieții buni ai integrării

Când nu-l avem pe George, îi avem pe verii Ioan și Victor. La televiziuni și pe prima pagină a ziarelor sau a site-urilor de "sport". Iată cum arăta azi gsp.ro:
Sublim, nu? Asistăm (de multă vreme deja) la o becalizare completă a acestie tărișoare maneliste. Pentru prima dată însă, sunt de acord cu declarația acestui Joe Pesci wannabe al României, această copie ieftină care s-a uitat prea mult la filme ca Goodfellas sau Casino, poreclit Giovanni. Într-adevăr, o țară care, printre multe alte bube, îi are ca vedete media și oameni de sport pe acești bișnițari grosieri, nu are ce căuta în UE. Este însă fascinant să citești ce declară mister Giovanni, atenție mare:

"Eu, ca român, spun că nu meritam să fim în Comunitatea Europeană. De ce? Pentru că mai avem de învăţat timp 15 ani. Trebuie să învăţăm să mergem pe banda 1 cu viteză mică, să nu se arunce hîrtii pe stradă şi asa mai departe", a comentat Becali la Contraatac, pe GSP TV.

Iată așadar cine ne învață cum să ne comportăm și cum să ne integrăm în comunitate, nimeni altul decât cel care înjură și scuipă la TV în direct, agresează oameni pe stradă sau se dă în stambă la un turneu internațional de pocher, făcându-l astfel pe Bendeac, care-l parodiază excelent, să fie de fapt mult prea blând față de cum este acest personaj în realitate. Iar exemplele sunt mult mai multe. Uite încă unul, la finalul căruia Joe Pesci wannabe vine cu o concluzie halucinantă, exact așa cum este și ideea că acest cercopitec ne dă nouă lecții de integrare europeană. Ăștia suntem, noi i-am creat, deci îi merităm.
(Nu vă întrebați de ce microfoanele nu au fost tăiate în secunda 0 scandalului, răspunsurile sunt multiple și evidente.)


Saturday, 4 September 2010

Every Breaking Wave

Al 3-lea cântec nou pe care U2 îl prezintă în premieră live și nu din studio și-a făcut deja apariția la ultimele concerte. Se numește Every Breaking Wave și momentan este prestat doar de Bono și The Edge, ale cărui arpegii ne aduc aminte de intro-ul pe care-l făcea piesei The Fly în cadrul Elevation Tour. După cum vedeți, se cântă după Still Haven't Found, pentru ca maestrul să nu-și mai scoată capodastrul de pe grif.

Friday, 3 September 2010

"Ăsta este fotbalul". Și ăștia-s cei care-l fac, apoi îl vorbesc.

Discuția din studio este întreruptă brusc, pentru a nu se rata nimic din inepțiile loserilor care tocmai au făcut 1-1 cu Albania, iar acum urmează să-și deverse șabloanele în fața microfoanelor. Marica deja gângurește, iar prima fază surprinsă de camere este celebra "Ăsta este fotbalul". Profund. Urmează probabil eternele stereotipii "Nu mai există echipe mici", "Trebuie să punem capul jos și să muncim" sau "Credem în calificare atâta vreme cât matematic ea este posibilă", printre toate astea fiind presărat din abundență cuvântul "sperăm". Este de departe cel mai folosit cuvânt în declarațiile tembeloide făcute de jucătorii de fotbal, dar și de alți oameni din fenomen. Cred că dacă s-ar face o statistică, am fi speriați de ponderea acestei speranțe, declarată obsesiv, redundant și șablonistic, atunci când simți că trebuie să mai spui ceva și nu știi ce. Priviți: Stancu speră.
Eh, însă ai putea să taci dracu' și chiar nu știu de ce n-o faci. Mi se rupe de speranța ta și mă dezgustă modul în care-mi vorbești și mă insulți având impresia că aș putea fi interesat de cretinitățile pe care le debitezi. Mda, până la urmă nu-i numai vina ta, chiar nu ai ce spune. Uneori este și vina pseudo-reporterilor care-ți adresează întrebări abracadabrante. De aceea eu aș desființa total declarațiile astea absolut inutile și tembele. Silenzio stampa pentru toată lumea. Aș organiza conferințe de presă doar atunci când este cazul să transmiți ceva cu adevărat important. Un transfer sau alte chestii de gen. În rest, să fim serioși, nu numai că nu interesează pe absolut nimeni ce ai de spus, dar majoritatea ar putea să răspundă exact ca tine, pentru că se știu deja dinainte toate răspunsurile șablon pe care le oferi. 
Iar acum, lăsând microfoanele și revenind în iarbă, am și eu câteva întrebări:
  • cine puța calului e Florescu ăsta și de ce mai are și numărul 10?
  • cât timp va mai fi Marica titular la națională?
  • de ce e Rădoi stoper când el joacă altceva la arabi?
  • de ce e Lobonț titular când el a jucat doar 3 meciuri în ultimul an și a fost praf și în alea? Nu a fost el de vină la gol, dar întrebarea rămâne.
  • nu calcă nimeni din greșeală cumva pe piticul manelist Torje? El tocmai ne spune că România poate câștiga toate meciurile până la final. Ăsta deja a depășit stadiul de a spera, la el totul tinde spre credință pură.
  • ce ziceți de victoria Belarusului în Franța? Eu spun că asta e fotbalul și că nu mai există echipe mici...
  • este oare o întâmplare că, pe site-ul Prosport, ineptele declarații de după meci sunt amestecate cu link-uri către articole erotice de genul "Pot să ejaculez pe fața ta?" sau "Nu renunța la sexul anal după prima încercare"?
  • ultima, și cea mai importantă: chiar vă mai pasă de naționala asta? Simțiți că vă mai reprezintă? Mai aveți emoții la meciurile ei?
Nu pot încheia fără bijuteria serii, oferită de Contra:
- Cum sună viitorul naționalei pentru tine? întreabă reporterul.
- Bine, răspunde Guriță (sau răspunde gurița fără el, mai bine zis).
- De ce crezi asta?
- Păi viitorul naționalei sună bine pentru că nu poți juca bine cu o echipă care se apară 90 de minute.

Haaaa?!