Tuesday, 31 August 2010

Casey Affleck, probabil mai bun ca fratele Ben

Vi-l puteți aminti din Good Will Hunting, film pentru care fratele său, Ben Affleck, lua Oscarul pentru scenariu la doar 27 de ani, alături de prietenul său, Matt Damon. Casey, crescut mai mult în umbra mult mai cunoscutului său frate, a recuperat semnificativ în ultimii ani iar cele mai recente trei producții în care a prestat îl recomandă drept un talent remarcabil. 
  • The Assasination of Jesse James. Filmul a primit două nominalizări Oscar, dintre care una pentru rolul secundar făcut de de Casey Affleck. Brad Pitt e și el foarte bun în rolul lui Jesse James iar în film (poate cel mai bun western al deceniului alături de 3:10 to Yuma) apare și Jeremy Renner, care avea să se facă remarcat un pic mai târziu, în The Hurt Locker.
  • Gone Baby Gone. Aici Casey are rolul principal și joacă alături de superba Michelle Monaghan (vă spuneam anul trecut că e noua mea feblețe), Morgan Freeman, Ed Harris și Amy Rian, nominalizată la Oscar pentru rol. Apropo, Ben este din nou scenarist.
  • The Killer Inside Me. Ce film, ce rol! Casey joacă rolul unul ajutor de șerif deraiat, un criminal latent care își execută din senin și foarte violent victimele. Păcat de frumoasa Jessica Alba, pe care o mutilează. La fel și în cazul lui Kate Hudson. Nu vă lăsați păcăliți, nu avem de a face cu un horror ordinar, ci cu un film foarte bine filmat și jucat. Pariez pe nominalizarea lui Casey la un Oscar la anul sau măcar la un Golden Globe. Ned Beatty, Elias Koteas, Simon Baker și Bill Pullman completează distribuția.

Monday, 30 August 2010

Din țânțar armăsar (sau noua abureală numită West Nile)

Mai știți ceva de gripa aviară? Dar de aia porcină? Cum nu, n-ați mai auzit nimic de virusul devastator care părea să ne trimită la dracu' pe toți? Ce s-a întâmplat cu marea pandemie, cea mai mare epidemie de gripă din istoria umanității? Cea mai mediatizată, ca să fim mai exacți. S-a evaporat așa pur și simplu? Nu-mi spuneți, v-ați și vaccinat împotriva ei. Cine știe, probabil ne-am vaccinat toți și așa am învins-o... Îhâm. Hai să vă zic cum cred eu că stau lucrurile.
Exact acum 3 săptămâni, Organizația Mondială a Sănătății e declarat sfârșitul pandemiei cu virusul A/H1N1. Asta la ceva vreme după ce furtuna de abur făcută de mass-media se potolise deja. Dar cum lumea asta este condusă de câțiva băieți foarte puternici, foarte deștepți și foarte bogați care controlează masa mult mai mare de oameni mai puțin deștepți și cu siguranță lipsiți de bani și de putere, trebuia găsită o nouă sperietoare care să distragă atenția de la adevăratele probleme și care să pompeze mult cash în conturile unor companii farmaceutice, de exemplu. Astfel ne-am procopsit (din nou) cu virusul West Nile, care se transmite prin mușcătura de țânțar și care mai făcuse giumbușlucuri acum mai bine de un deceniu, unde în România ar fi făcut vreo 50 de victime. Dar ce coincidență să apară din nou chiar acum, nu-i așa? Când tocmai am scăpat de porcina aia. Cred totuși că băieții ăștia pomeniți de mine mai sus au intrat in criză de inspirație, și nu neapărat pentru că au scos de la naftalină un mai vechi bau-bau, ci pentru că deja vine frigul și mor țânțarii, cum naiba se mai propagă virusul atunci?
În orice caz, este foarte probabil ca media să amplifice iar acest caz, mult mai mult decât este necesar. Presupunând că până și datele despre acest virus pe care le găsim online sunt umflate, chiar și în cazul în care ele ar fi reale nu trebuie să ne alarmăm pentru că, la fel ca în cazurile precedente, acest virus poate fi letal doar în combinație cu alte afecțiuni grave și, chiar și așa, pentru doar 4,5% dintre subiecții infectați. 80% dintre cei care au virusul nici nu știu că-l au și-l duc pe picioare. Cu toate aceastea, foarte curând o să apară și un vaccin miraculos, facem pariu?

Sunday, 29 August 2010

Brody

Cel mai tânăr laureat Oscar pentru rol principal din istoria Academiei (avea doar 29 de ani când a jucat în The Pianist) este un personaj extrem de carismatic, cum ar spune doamnele "cel mai sexy actor urât de la Hollywood". Adrien Brody posedă o blândețe aparte și un stil care i-a făcut pe unii să-l compare deja cu Pacino, deși pentru mine este mai degrabă cea mai perfectă figură pentru a-l juca pe Iisus (ipotetic vorbind) de la Robert Powell încoace, care acum 33 de ani a avut o apariție senzațională în filmul lui Zeffirelli numit Jesus of Nazareth.
Am revăzut Pianistul pentru a 3-a oară (în contextul mai multor filme despre WWII vizionate recent), plus alte 3 filme cu Brody la pachet:
  • The Experiment. Este remake al unui film german din 2001. Foarte bun, ne arată faptul că suntem încă niște cimpanzei primitivi. Evoluția tehnologică nu are nimic de a face cu cea spirituală și mentală - după astea ar trebui să ne ghidăm de fapt. Puneți-l și pe Forest Whitaker, la actori foarte bine evoluați, desigur.
  • The Jacket. E de acum 5 ani, dar contează prea puțin. Conține tema sănătosului internat la spitalul de deraiați. Desigur, despre Brody vorbim. Călătorii în timp și o distribuție atractivă, formată din Kris Kristofferson, Daniel Craig (că tot am vorbit de el în postarea anterioară) și o Keira Knightley mai apetisantă parcă decât cea cu care foarte des e confundată, Natalie Portman.
  • Splice. Un film sefeloid, cam greu de digerat pentru stomacul unora (mă includ și eu aici). Dacă nu juca Brody probabil că nu m-aș fi uitat până la capăt. Pretty disturbing.
  • Apropo de S.F.-uri, Brody joacă și în ceva ce pare fi o continuare a francizei Predator (numai că acum e la plural, Predators). Pe ăsta nu l-am văzut încă.
Ca bonus, vă ofer:
  • The Expendables. Vă spuneam data trecută că vreau să-l văd. Filmul în care regizorul Stallone adună toată floarea cea vestită a băieților răi de la Hollywood nu are un subiect/scenariu ieșit din comun, nici pe departe. Dar dacă ai crescut jucându-te cu pistoale prin curte și închipuindu-ți că ești Rambo, Arnold sau Bruce Willis, trebuie să-l vezi. Acțiune din plin și câteva poante ingenios inserate, despre viața reală a actorilor sau despre personajele pe care le-au jucat de-a lungul timpului. Din păcate Arnold și Bruce apar doar într-o scenă, ca să nu se spună că n-au jucat și ei.  Plăcută revederea cu Eric Roberts, același dandy ca întotdeauna. Una peste alta, un film cu testosteron din plin.
  • Triage. Poate cel mai bun/serios rol făcut până acum de Colin Farrell. Atât vă zic.
  • The New Daughter. N-aș fi zis că-l voi vedea pe Kevin Costner în astfel de filme horror, dar iată-l...
  • Solitary Man. Michael Douglas are 66 de ani și încă mai joacă roluri de macho. Îi are alături pe Susan Sarandon, Danny DeVito și pe frumoasa care merită atenție de acum, Imogen Poots (vezi și Centurion).
  • In Tranzit. Un film interesant despre cum sunt tratați niște prizonieri germani de război într-un lagăr rusesc, după încheierea WWII. Cu John Malkovich, Vera Farmiga și clasicul ofițer german Thomas Kretschmann, pe care îl știți din rolurile asemănătoare prestate în filme ca Valkyrie și (ne întoarcem de unde am plecat) The Pianist.

Friday, 20 August 2010

Craig. Daniel Craig. Și alții.

Pe noul Mr.Bond l-am văzut prima oară în Defiance, un film foarte bun, setat în WWII, în care trei frați evrei se refugiază într-o pădure și vreme de câțiva ani rezistă acolo până la finalul războiului (este caz real), dând naștere unui adevărat sat de aproxiamtiv 1000 de refugiați. Mi-a plăcut cum s-a prezentat Daniel Craig (și Liev Schreiber, vă mai spun azi două filme cu el) așa că am vizionat și cele două bucăți în care îl joacă pe James Bond, Casino Royale și Quantum of Solace. Nu am fost niciodată fan James Bond (probabil știți că-l prefer pe John McClane - apropo, vom avea Die Hard 5 în 2012 - yippee-ki-yay motherfuckers!) și, ce să zic, Craig îmi pare puțin neșlefuit pentru un astfel de rol. Și aici cred că mă refer strict la trăsăturile faciale. Dacă până acum am avut numai dandies în rolul lui Bond, de la Sean Connery la Roger Moore și de la Timothy Dalton la Pierce Brosnan, Craig îmi pare cam prea roughneck, prea hillbilly, pentru rolul stilatului Bond. Filmele în sine, hmmm, ok, acțiune spectaculoasă și cam atât pentru mine.
Așa că mai bine trecem la femei. Olga Kurylenko, Miss Bond din Quantum of Solace, merită atenție sporită. Prin urmare am văzut-o și în Centurion, unde impresionează, deși nu scoate un cuvânt tot filmul. Apoi mergem la următoarele:
  • From Paris with Love. Acțiune mișto și un Travolta dur și plin de poante (cam cum ne-a obișnuit, de altfel). Îl avem și pe Jonathan Rhys Meyers (îl știți din Match Point și din August Rush), pe care l-am văzut și în Shelter alături de Julianne Moore (cam fucked up horror-ul).
  • Birds of America. Ceva mai easy și mai psihologic un pic, cu Matthew Perry și Ben Foster - v-am zis să fiți atenți la actorul ăsta pe care-l avem și-n:
  • Alpha Dog. Dur film. Bruce Willis, Sharon Stone și Justin Timberlake (pentru prima dată într-o postură care nu mă'niervează de numa').
  • The Joneses. În film veți găsi un concept interesant. Dar și un cuplu hot format de David Duchovny și de eterna milfesă Demi Moore. Dar de Gary Cole vă mai aduceți aminte? Aproape neschimbat după 20 de ani. Goodnight America, wherever you are.
  • Salt. Cică spionaj la cel mai înalt nivel. Right. Cică acțiune la greu. Asta mai merge. De fapt, filmul o are doar pe Angelina. A, e și Liev Schreiber, că v-am promis că mai am cu el.
  • Repo Men. Tot cu Liev, dar mai ales cu ineditul cuplu Forest Whitaker - Jude Law. Film cu tentă un pic S.F. și un alt concept inedit, dar mult mai grotesc decât cel din The Joneses. Acțiune bună.
La final, o ghicitoare: există vreun film care să cuprindă practic toți eroii de acțiune ai copilăriei și adolescenței tale? Hai să dăm și nume: Stallone, Arnold, Willis, Dolph Lundgren, Eric Roberts, Jet Li, Jason Statham, Mickey Rourke? (bine, bine, Van Damme și Cichicean nu-s). Filmul se numește The Expandables și tocmai a fost lansat.

Wednesday, 18 August 2010

Un Badea de excepție

Când Badea e bun, e foarte bun. Sper că mi se acceptă această exprimare despre controversatul personaj pe care l-am și satirizat, nu de puține ori. Aseară a avut una dintre cele mai buni emisiuni, după opinia mea, în care a ironizat sistemul sanitar din România (sau lipsa acestuia, mai exact) dar mai ales modul cretinoido-superstițios în care majoritatea dintre noi îl percep pe Dumnezeul cu care ne-a îndopat Biserica de milenii. Sunt sigur că aceia dintre voi care-și lucrează latura spirituală în mod constant și deschis, ca pe un mușchi, vor realiza faptul că Badea nu spune că Dumnezeu n-ar exista și nici măcar nu sugerează asta, ci doar simte el cumva că religia nu prea ni-L prezintă așa cum trebuie. E foarte New Age Mirciulică, deși nici nu realizează. Dar nici nu trebuie să o facă, e bine așa.
Vă invit să urmăriți emisiunea integral. 

later edit: Emisiunea din clipul de mai jos a fost cea din 17 august. Între timp tocmai s-a terminat cea din 18 august, în cadrul căreia, așa cum era de așteptat, Badea a primit tot felul de reacții tembele de la prea-pioșii superstițioși, credincioși în tradiții și povești bisericești și, de fapt, prea puțin spirituali.

Tuesday, 17 August 2010

E făcătură sau Roger e de-a dreptul genial?

Roger Federer tocmai a postat clipul de mai jos, pe contul său Facebook, avertizându-ne cu "Don't try this at home!" Deja comentariile au luat-o razna și sunt împărțite între "Fiți serioși, naivilor, e trucaj!" și "OMG, Federer e genial!"
Voi ce ziceți?

Sunday, 15 August 2010

By Mike Dooley - Versus


Question:
Religion vs. Spirituality


Answer
Like night and day. Spirituality is defined by the individual and therefore is without dogma, rites of passage, rituals, or other strings attached. Religion, however, is generally imposed upon the individual. A spiritual person typically has their own understanding of who or what God is, why they're here, and allows others to believe as they wish. Whereas religion is most often exclusionary - "you are either with us or you do not experience eternity." Spirituality trusts and believes in the inherent goodness of each person; religions are built upon a rock that presumes we were born broken and flawed. Spirituality recognizes the power, importance and sacredness of the individual; religion, much like communism, tends to subjugate the individual, generally in the name of the people, God, or the afterlife.

Question:
God vs. the Universe


Answer:
The term "God" has a lot of baggage. At worst it conveys the image of an angry, aged white man with a long white beard, who is ready, willing, and able to cast his children into blazing pits of fire for eternity should they stray just a little out-of-line. At best, it conveys the image of a judgmental, yet loving, father. People have long outgrown the need for such a figure (which was based entirely upon our perceived frailties instead of our greatness) and are beginning to think that perhaps God is something that lives inside us all. Surely, if there is a divine intelligence capable of creating the sun, the moon, the stars, and all the infinite beauty, perfection, and majesty that we find on our little planet, wouldn't such intelligence also be infinitely compassionate? All forgiving? Inspired to see the smile on everyone's face no matter who they are or what mistakes they've made? And going one step further, as portrayed in my Notes from the Universe, wouldn't such intelligence be charming, witty, and playful? Using the term "The Universe" allows for God to be much more than we've presumed through religion.

Saturday, 14 August 2010

Inception: Un film foarte bun, dar totuși supraestimat



S-a terminat nebunia numită Avatar, acum vreo 6 luni, dar între timp a început alta, numită Inception. Înainte să văd acest film am auzit tot felul de păreri extaziate, care m-au făcut curios dar și sceptic - mi-era teamă de o nouă dezamăgire marca Avatar. Mai mult decât atât, filmul se situa deja pe locul 3 all time (?!) în clasamentul site-ului no.1 pe care îl luăm ca reper în materie de filme, imdb. Între timp văd că i-a scăzut ratingul  general (9.0 de la un uluitor 9.2), dar se menține pe podium. Ridicând o sprânceană, iată ce cred eu.
Inception are de toate: scenariu aproape beton (câteva chestii sunt ușor trase de păr totuși - și nu mă refer la efectele speciale), este foarte profund și te menține concentrat pe toată durata pentru a nu rata nicio idee, are actori buni care se achită foarte bine de rol (DiCaprio în stilul deja clasic și  o Marion Cotillard superbă ca de obicei), efecte bune, acțiune decentă, final cu mai multe variante de interpretare (ceea ce orice film bun ar trebui să aibă). Și cam atât.

Unii ar spune că e mai mult decât suficient, dar eu din păcate nu am simțit nicio emoție la final, când m-am ridicat din scaun. Mai degrabă încercam să rezolv puzzle-ul decât să oftez emoționat. Iar dacă un film nu reușește să-mi transmită asta, atunci nu l-aș plasa nici măcar în topul personal pe anul acesta, ce să mai vorbesc de topul all time imdb, unde, părerea mea, votează tot felul de extaziați care nu au neapărat o istorie cinefilă și abuzează astfel de accesul la internet de care nu aveau parte cei din epoca Godfather, de exemplu, acordând astfel unui film ca Inception un rating care este mai degrabă o insultă la adresa altor sute sau mii de filme. Dar, până la urmă, acel top contează mai puțin.

Cel mai mult însă mi-a plăcut Inception din perspectiva viselor, a subconștientului, a lumii (reale sau nu? asta e întrebarea) pe care ți-o creezi în imaginație. Pentru că, de fapt, asta facem noi zi de zi, iar lumea asta pe care noi, în starea conștientă, o percepem ca fiind reală, nu este nimic altceva decât creația propriilor noastre gânduri. Nu-i așa că e magic să poți crea cu un gând mult mai mult decât poate face o întreagă echipă de producție cu niște efecte speciale? Crezi sau nu, chiar poți asta, numai că, spre deosebire de film, trebuie să mergi prin viață conștient de puterea pe care o ai. Și nu uita că ai această putere în timp ce ești treaz, nu trebuie să visezi.

Așadar: mergeți la Inception, este un film care cu siguranță merită văzut apoi clasat și rumegat doar în mintea voastră.

Wednesday, 11 August 2010

Din Ardeal pe litoral (cu trei opriri în regat)

Trecuseră aproape 2 ani de când nu mai plecasem pe nicăieri. New York-ul fusese ultima destinație, iar de atunci am pendulat doar între București, Ploiești, Câmpina și Cluj. Niciun weekend la mare sau la munte, nicio excursie pe afară. Simțindu-mă foarte bine și cât se poate de relaxat la Cluj, chiar nu mai avusesem nevoia să plec "undeva" ca să mă distrez. Am îmbinat perfect estivalul, vacanța și ineditul noului oraș în care locuiam cu viața de zi cu zi. Clujul nu este un oraș din care simți nevoia să evadezi. Dar, totuși, era cazul să dau o fugă la mare. Nu în Vama aia plină de obosiți și de boemi, pe care niciodată nu am suportat-o, dar nici la Mamaia plină de manele și de fițe. Și nici la Costinești. Am revenit în locul unde am copilărit la mare, adică la Neptun. Lucrurile s-au petrecut în felul următor.

Marți. Sorella și Oana, care inițial erau așteptate la Cluj în weekend-ul care urma, mă conving subit să mergem la mare și amână vizita pe care o aveau programată în Ardeal.

Miercuri. Andreea (Whiterune), care pleacă în deltă, ia bilete de tren. Woo-ha, am parteneră de drum, cele 10 ore pe tren (mă opresc inițial la Ploiești) vor trece mai ușor de data asta. 

Joi. Plecăm din Cluj. Așa-zisul InterCity (eu aș numi altfel un tren care oprește în "city"-uri de care destui oameni care stau cât de cât ok cu geografia n-au auzit) îi aduce Andreei aminte de Before Sunrise. Măi să fie. În fața noastră stă o clujeancă și ne împrietenim repede. Este de departe cel mai fain drum de la Cluj spre casă de care am parte de când m-am mutat în Ardeal. Andreea insistă să scriu despre, știind că I always bitch about căile ferate române, trenurile și fauna lor. Deci iată-mă, pot vorbi și laudativ. Nu dorm, nu citesc, nu ascult muzică și nici nu mă plictisesc. La un moment dat, mergem la vagonul restaurant să bem ceva. Fetele pot fuma în voie. Eu am aproape o lună de non-smoking și rezist fără probleme. IC-ul nu oprește în Câmpina (mama lui) și asta mă derutează, mă prind în ultimul moment că urmează Ploieștiul. Gata, am ajuns. E noapte și mult mai cald decât în Ardeal.

Vineri. Pe seară plec în București la sorella. Stă în buricul târgului acum, numai cu mine a locuit în Berceni, haha. E prima mea descălecare în capitală după 14 luni, de când am părăsit-o pentru Cluj. Țăranii de București dau buluc în autobuz ca în vremurile bune, adică înainte să coboare fraierii aflați pe scări. Două drumuri cu bus-ul, două buluceli din astea. Să fie întâmplare? Nu, mai ales că de când stau în Cluj am cam uitat nesimțirea asta. Ok, nu vă stresez cu figuri de ardelean și vă spun că mă bucur să revăd Bucureștiul, mai ales centrul vechi, extrem de animat. Ieșim la un suc cu Sanda și Liviu apoi mă mut cu Oana și cu sorella la altă terasă. Timpul zboară, ne uităm la ceas și realizăm că peste vreo 4 ore urmează să plecăm spre Neptun. Hai să și dormim puțin.

Sâmbătă - Duminică - Luni. Oana e o șoferiță foarte cool. Are muzică bună și un iPod identic cu al meu, pe care l-a conectat la bord. Are și GPS, care însă mai rău ne încurcă prin Medgidia. Ajungem însă fără probleme. La Neptun! Este greu să-mi amintesc de câte ori am venit aici, de la 2-3 ani începând, aproape în fiecare vară, până în 2002. Apoi am mai trecut pe fugă în 2003 și în 2004. De atunci deloc. Auzisem că stațiunea e în paragină, mă gândeam că mă voi deprima sau că mă voi umple de spume din cauza cocalarilor. Nici vorbă, a fost peste așteptări și foarte melancolic. Nu a dispărut niciun hotel, au apărut chiar altele, unele de lux. Marea Neagră e singurul local care nu mai există - acolo cânta Iris pe vremuri, acum e doar un cort mare în loc. Au apărut construcții noi, dar chestiile vintage mențin trează nostalgia boemilor non-vamaioți ca mine sau ca sorella: bâlciul Luna Park, teatrul de vară cu aceleași spectacole expirate, vânzătorii ambulanți de pe plajă, Mocea, steagurile, bazarul, porumbul fiert, nămolul, sau, ca o imagine de ansamblu, senzația că am călătorit 20-25 de ani în timp, sunt copil și am venit cu părinții la mare, în neschimbatul și dragul meu Neptun. 

Element extra: cangurul Costin, cel mai bun prieten de la PwC, era și el la mare și a venit în Neptun să ne vedem. Am stat la plajă, apoi am mers pe faleză spre Olimp (alt loc plin de amintiri și  aflat în renaștere), iar dimineața ne-a prins de vorbă, în holul hotelului unde am fost cazați.
Bile albe: hotelurile noi, renovarea celor vechi (nu toate, însă), lipsa cocalarilor, lipsa totală a manelelor, lipsa aglomerației extra-weekend, mâncarea bună și deloc scumpă, serviciile bune (nu ne-a enervat niciun chelner), apa mării uluitor de caldă.
Bile negre: hotelurile nerenovate, cu mobilă de acum 30 de ani, iarba netunsă din multe zone, mizeria din cele două lacuri, mizeria din mare.
Per total: impresie mult mai bună decât mă așteptam.

Luni seara am revenit în București, unde am fost cazat iar de sorella. Oana m-a invitat să luăm cina la Thalia Victoriei și am senzația că vrea să mă facă să reconsider Bucureștiul, hehe.

Marți (adică ieri). Am dat o fugă la Câmpina. Bunicii sunt bine, iar câinele Bono a devenit mai matur și mai cuminte.

Miercuri. Drum lung spre Cluj. De data asta nu mai am companie și îmi petrec cele 9 ore si 45 motherfucking minutes citind, dormind și ascultând muzică. Micul mare tur s-a gătat.
Dacă am uitat ceva, aștept completări. Avem și poze, de la Oana.

Wednesday, 4 August 2010

U2 se întorc, mai roacări ca acum 20 de ani

N-am mai postat nimic despre U2 în ultimele luni, pentru că o tot fac pe pagina Facebook a cărții mele (dreapta sus). Vineri trupa reia turneul 360°, iar băieții repetă de zor la Torino. Au două piese noi, dintre care una e roacără și supărată bine de tot. Rupe, ce mai. Al doilea cântec pare a fi o baladă acustică. Cine nu mai are răbdare se poate delecta cu versiunile audio furate de fanii care trăgeau cu urechea și cu camera la porțile stadionului Olimpic. Versuri găsiți aici.

The Flowering Rose of Glastonbury


For Your Love – Northstar

Am și fular acum

Luni m-a sunat un prieten să mă ia la meci. Hmm, inițial am ezitat, CFR debuta acasă în sezonul '10-'11 cu nou promovata Victoria Brănești. Dar cum n-aveam nimic planificat în seara aia, m-am hotărât să merg. Și a meritat. Atmosfera degajată, vreme excelentă, în tribune exemplare feminine extrem de reușite (și bine documentate), mulți țânci îmbrăcați cu tricouri vișinii și însoțiți de părinți sau de bunici. Suporterul din mine mi-a dat ghes să-mi cumpăr fular și iată-mă.
Vali, merci pentru poze!

p.s. În Gruia se merită să vii și dacă n-ai nicio treabă cu fotbalul, așa de frumoasă e priveliștea.


Monday, 2 August 2010

Arcade Fire - The Suburbs

Am auzit de Arcade Fire în 2005. Atunci U2 se aflau în plin Vertigo Tour și foloseau Wake Up, o melodie de pe primul lor album, pentru a intra pe scenă. N-am rămas în contact cu trupa, care a mai scos un disc în 2007 iar azi apare oficial cel de-al treilea, intitulat The Suburbs. Merită atenție acest material (care a fost înregistrat și la New York, aplauze!); mie îmi plac mai ales Ready to Start, Modern Man, Empty Room, Suburban War și We Used to Wait.

p.s. Aseară am ascultat în premieră și noul album Chicane, intitulat Giants, care va fi un partener excelent de călătorie. Mi-au plăcut din prima 12 piese din 13, un procent mai mult decât satisfăcător.