Saturday, 31 July 2010

Superstițiile și credința la români

Suntem un popor tembeloid, în majoritatea sa. Luați la grămadă, asta suntem, deși sunt și unii mai răsăriți printre noi. În cele ce urmează vom avea o altă dovadă în acest sens. Vom vorbi un pic despre superstiții și,  în acest caz, putem spune că superstițioși sunt și prin alte țărișoare, evident (să nu uităm recentul exemplu cu caracatița Paul), dar la noi se pare că-i jale și mai mare.
Iată ce ne spune despre românași un sondaj prezentat de Antena 3 și realizat în cadrul proiectului "Ştiinţă şi societate. Interese şi percepţii ale publicului privind cercetarea ştiinţifică şi rezultatele cercetării" (marjă de eroare 2,9%):
  • 42% cred că Soarele se învârte în jurul Pământului
  • unul din trei se ferește de numărul 13
  • 40% sunt de părere că zodia le influențează viața
  • doar 1% posedă cunoștințe științifice serioase, față de 17% în Franța sau în Germania
  • 32% cred că există oameni posedați de diavol
  • aproape unul din doi consideră că roșul te ferește de deochi și același procent consideră că în viață cel mai important este norocul
  • 44% cred că dacă îi mănâncă palma stângă urmează să primească bani
....plus, evident, pisici negre și multe altele. Foarte interesant: 95% dintre români cred în Dumnezeu. Eu unul consider că acest procent se bate cap în cap cu aproape toate cele de mai sus. Și mai cred următoarele:
  • nu există noroc și nici ghinion, sunt doar percepții pe care noi le oferim unor evenimente sau tendințe aparente din viața noastră
  • nu există karma și nici destin
  • superstițiile sunt, în general, o tâmpenie. Cu atât mai mare cu cât există pericolul ca tu să crezi atât de mult în ele, încât chiar să le dai viață, pentru că tot ceea ce percepi ca realitate a fost creat întâi în mintea ta, chit că nu realizezi asta. Așa că sfatul meu, pe care l-am mai dat aici pe blog, e să fii un superstițios 100% pozitiv, dacă tot alegi să fii unul. Exemplu: ia-ți o piatră de pe jos și fă-o amuleta ta "norocoasă". Dacă vei fi convins că ea îți poartă "noroc", ups, vei vedea că începe să-ți meargă mai bine (deși piatra n-are nicio legătură și totul a fost creat doar de gândul tău).
  • penitențele și spovedania nu au niciun sens. În primul rând, tu nu faci nimic rău la nivelul absolut la existenței tale, pentru că nu există bine și rău, totul pur și simple ESTE, fără a fi integrat într-o anume categorie. Și, doi la mână,  chiar dacă ai face chestii rele, oare de ce ai avea nevoie de un intermediar pentru a-ți mărturisi greșelile? Unul care îți mai ia și bani pentru asta, la Spovedania SRL, care eventual se face și în auzul a juma' de biserică.
  • românii nu țin post, țin doar regim alimentar atunci când au senzația că țin post. Doi la mână, postul nu-și are sensul, fie el ținut conform standardelor corecte. Este doar o altă invenție a celor care au interes în a promova un Dumnezeu răzbunător.
  • românii își fac cruce când trec pe lângă o biserică. Da' de ce îi apucă tocmai atunci? De ce nu își fac cruce când se așează pe budă, de exemplu? Ar fi asta o blasfemie? La naiba, nu prea cred. Pentru mine blasfemie e mai degrabă când te închini din teama provocată de superstiția că te pedepsește Dumnezeu că nu te-ai închinat când ai trecut pe lângă biserică. A, încă o chestie: dacă te închini dintr-o mișcare rapidă de încheietură, care mai degrabă imită masturbarea sau un guitar hard jam, atunci află că nu respecți deloc normele de închinăciune pe care, bănuiesc, ai vrea să le respecți.
  • ortodocșii nu spală în cutare zile, că e "păcat mare". Dacă îi întrebi de ce, majoritatea nu știe să răspundă, dar "așa au auzit". Dar chestia și mai tare e că, imediat lângă tine, e un musulman care nu are regula asta. Și exemple din astea sunt cu miile. Oare cine are dreptate? Of, atâția Dumnezei pe lumea asta, nu știi pe care să-l asculți mai întâi...
  • românii se dau foarte religioși dar, din păcate, pentru mulți dintre ei religia (sau hai să-i spunem spiritualitatea) se confundă total cu superstiția. La Mircea Badea am auzit prima dată ideea asta și am realizat că are mare dreptate. Apropo, este o amețeală totală între anumite procente care (teoretic) ar fi trebuit să se pupe (sau să se puște, cum zic clujenii) la sondajul menționat mai sus, prin urmare aflăm chestii de genul: mulți români cred în Dumnezeu dar un număr mai mic crede în Rai și la fel și cu Satana, destui cred în el dar un număr mai mic în Iad.  Sau: mulți români cred că există viață după moarte dar un număr mai mic consideră că nu există Rai. Atenție însă, de ce am pus "teoretic" în paranteză mai sus: această aparentă inadvertență este specifică diferențelor dintre religii (și asta ironizez eu), pentru că dacă ne raportăm la o singură persoană, da, ea ar putea avea propriile argumente pentru care, de exemplu, crede în Dumnezeu dar nu și în Rai. 
Dacă sunteți de acord cu ideile mele, scuipați vă rog ecranul, să nu cumva să mă deochiați.

What God Wants

My dear friends...


Sometimes I get notes from people wondering, first, if there even is a "God," and, second, if there is a God, what God wants.


Many humans have been told that What God Wants is for life to be a school, a place of learning, a time of testing, a brief and precious opportunity to migrate the soul back to heaven, back to God, whence it came.


Many humans have also been told that it's when life ends that the real joy begins. All of life should be considered a prelude, a forerunner, a platform upon which is built the soul's experience of eternity. Life should therefore be led with an eye toward the Afterlife, for what is earned now will be experienced forever.


Most humans also believe that What God Wants is for people to understand that life consists of what people can see, hear, taste, touch and smell-and nothing more. 


One result of this teaching: Humans believe that life is not easy, nor is it supposed to be. It's a constant struggle. In this struggle, anything other than what is perceived by the five senses is considered "supernatural" or "occult" and falls, therefore, into the category of "trafficking with the Devil" and "the work of Satan." 


Humans are struggling to get back to God, and into God's good graces. They are struggling to get back home. This is what life is about. It's about the struggle of the soul, living within the body, to get back home, to return to God, from Whom it has been separated.


Most people of religious persuasion focus heavily on Heaven and Hell. Those who believe that "getting to Heaven" is the ultimate Purpose of Life, and who truly and fervently believe that they can guarantee their entrance into Heaven by doing certain things while on earth, will, of course, seek to do those things.


They'll make sure that their sins are confessed regularly, and that their absolutions are up to date, so that if they die suddenly their soul will be ready for Judgment Day. They'll fast for hours, days, or weeks at a time, travel on pilgrimages to distant holy places, go to church or temple or mosque or synagogue every week without fail, tithe 10% of their income, eat or not eat certain foods, wear or not wear certain clothing, say or not say certain words, and engage in all manner of rites and rituals.


They'll obey the rules of their religion, honor the customs of their faith tradition, and follow the instructions of their spiritual leaders in order to demonstrate to God that they are a worthy person, so that a place will be reserved for them in Paradise. 


If they are distressed enough and oppressed enough and unhappy enough, some humans will even end their own lives and kill other people-including the totally innocent and the absolutely unsuspecting-for the promise of a reward in heaven. 


(If that promised reward happens to be 72 black-eyed virgins with whom to spend all of eternity, and if the humans in question happen to be 18 to 30-year-old men with little future and a dust-laden, poverty stricken, injustice-filled present, the chances of their making such an extraordinarily destructive decision will increase tenfold.) 


They'll do this because they believe this is What God Wants.


But is it? 


I believe that one of the most important books ever given to me was the text, What God Wants. If you have not read this little book in a while, it might be wonderful to give it another look as we end this seventh month of the year.


In it we are told that when we really understand what God wants," humans will know that the answer is: nothing. Nothing at all. How could God want anything when God has, and IS, everything God could possibly want?


When we know this, we will understand that life is not a school, neither is it a time of testing. If God wants nothing, there is no reason for a test. If humans are One with God, there is nothing to learn, there is only to remember what has been forgotten. 


Humans will also understand that life is not an ordeal during which the soul struggles to get back to God, but rather, is an ongoing process by which the soul seeks to know God, then to grow, to expand, and to experience more of what it is. It will also be clear that this process, called evolution, never ends, but is experienced by the soul everlastingly, at different levels and in different life forms. 


Humans will also understand that life is not limited to what can be perceived by the five senses, but is far wider in scope and deeper in dimension than humans at first imagined or have ever been told by religion. 


One result of this teaching: Much more attention will be paid to what is not perceived by the five senses, and this will be the basis of a new understanding of life and how it might be most joyfully and wonderfully experienced.


Life will not be lived with an eye toward the Afterlife, but with an eye toward what is being created, expressed, and experienced at many levels of perception in the Holy Moment of Now. Humans will become increasingly aware that "now" is The Only Time There Is. 


Life will not be experienced as a struggle or as an effort to "get back home" to God, but rather, as a free-flowing expression of one's intrinsic nature, which is unlimited and divine. 


"Getting to heaven" will no longer be the ultimate purpose in life. Creating heaven wherever you are will be seen as the prime objective. To experience this, people will not have to confess any sins or fast during daylight hours or travel on pilgrimages or go to places of worship weekly or tithe regularly or perform any particular ritual or act-although they may choose to do any of these things if it pleases them, or helps to remind them of who they are in relationship to God, or assists them in staying connected with their purpose. 


Because of their deeper understanding and rich personal experience of life as a unified field, for people everywhere life itself will become the prime value, and the core around which all spiritual understanding and expression revolves. 


We do not know how much longer our own life will go on. Our time on this planet could be over tomorrow. Because this is so, I want, for my part, to use every available moment, every minute, every second, to move as richly as I can, as fully as I can, into the highest expression of which I am capable of the greatest vision ever I held about who I am. 


I want to demonstrate God on earth, in me, through me, as me. Even if there is no "God," even if I'm "making it all up," can there be a better way to live; a more purposeful, nicer way to move through the days and nights of one's existence?


So today, each moment, with each decision about what I shall eat, what I shall wear, what I shall think, what I shall say, what I shall do-I am going to try to ask myself: If God where here right now, working in me, through me, as me, what would God do now?


Want to join me in the experiment? 




Love and Hugs,

Friday, 30 July 2010

Discursul șablonistic al fotbalistului tembelizat

Bună seara dvs. și invitaților dvs.,
Sperăm că vom face un meci bun. Nu ne e frică de ei, ne e frică doar de Dumnezeu. Până la urmă și ei au tot două picioare, nu? Sperăm să câștigăm toate cele 3 puncte puse în joc. Facem un apel la suporteri și pe această cale, să vină la stadion, avem nevoie de sprijinul lor, nu? Cu ei alături nu ne stă nimeni în cale. Promitem că vom da totul, o să murim pe teren. Nu ne interesează ce fac contracandidatele noastre, noi ne vedem doar de jocul nostru. Eu personal nu-mi doresc neapărat să înscriu, important e să câștige echipa, nu? Sper să dovedesc că sunt fotbalist. Nu mă interesează nici faptul că am doi colegi cu care mă bat pe post și s-ar putea să nu mai fiu titular, este benefic pentru echipă atunci când există concurență. La ultimul meci am revenit când nimeni nu se mai aștepta, am dovedit caracter, nu? Ne-am dorit mai mult victoria, dar ea nu va avea însă nicio valoare dacă nu vom câștiga și meciul următor. Nu există tensiune la echipă, nea Piți/Ando/Cornel/Marius nu a pierdut vestiarul. Lumea dorește să ne destabilizeze dar noi nu dăm atenție acestor lucruri și vom vorbi doar pe teren. Sperăm ca la final să fim fericiți și să prindem o cupă europeană.
Repet încă o dată: vom da totul pentru victorie, îi rugăm pe fanii noștri să stea liniștiți. Sperăm să-i facem fericiți la sfârșitul jocului. Nu?

Deception Point

Dan Brown a scris 5 romane, mari și late, pe care le-a vândut în vreo 80 milioane exemplare. Asta da afacere. Trei dintre ele sunt din seria religios-simbolistică, avându-l pe Robert Langdon în prim plan (am vorbit despre ele, aici și aici). Tocmai am terminat de citit un al 4-lea roman, Deception Point (tradus Conspirația), publicat în 2001. El respectă caracteristicile esențiale ale cărților lui Brown, atât de riguroase încât frizează monotonia: acțiunea se desfășoară în doar 24 de ore, în rolul principal de investigatori se găsesc un el și o ea care abia s-au cunoscut dar până la sfârșitul poveștii deja se vor fi cuplat, iar intriga pleacă de la un secret devastator la nivel planetar. 
Așa cum spuneam, Deception Point nu mai tratează secrete și simboluri religioase, ci ne vorbește despre o conspirație cu mari implicații politice, în preajma alegerilor prezidențiale din USA. Avem și NASA și un meteorit buclucaș, în 500 de pagini pe care, în ciuda clișeelor marcă înregistrată Brown, le parcurgi destul de rapid, către un final nu foarte previzibil. 
Cred că o să iau și ultimul roman al controversatului autor, Digital Fortress. Adică singurul pe care eu nu l-am citit, cronologic vorbind acesta fiind de fapt primul.

Thursday, 29 July 2010

Debate: Cum stați cu patriotismul local? Și ce înseamnă asta, până la urmă?

Un articol publicat ieri de o blogăriță clujeană a stârnit patimi și comentarii încinse, atât pe blogspot cât și pe Facebook, unde a fost promovat de un grup online din Cluj. Pe scurt, ce spune această tânără: e născută și crescută în Cluj, se consideră ardeleancă și nu româncă (catalanii mai au treaba asta, printre alții - paradoxal poate, titlul mondial la fotbal a fost adus Spaniei în special de catalani) și, mai spune ea, acest patriotism local foarte accentuat este împărtășit de majoritatea clujenilor. Autoarea articolului consideră că nu este de ajuns să te muți la Cluj pentru a deveni un clujean autentic - trebuie să treacă, se pare, ani buni până când chestia asta ar fi posibilă iar tu, invadator al spațiului sacru, ai face bine să te comporți într-un anume fel în perioada asta. Citez:

"Dacă te-ai hotărât că vrei sa fii clujean, pe-aici pe la noi pe-acasă cam trebuie să renunți la metehnele tale apucate prin locurile de origine. Adică înveți să te comporți frumos. Citești. Asculți mai puține manele. Mergi la teatru. Mergi la TIFF. Sau la filme la cinema. Sau la concerte. Pe urmă vorbești frumos de cei care au organizat toate astea. Apreciezi ceea ce fac unii pentru orașul ăsta chiar dacă nu-ți place de ei ca oameni (de exemplu eu susțin CFR-ul pentru plusurile pe care le-a adus orașului, chiar dacă nu-mi place de Paszkany). Te bucuri pentru orice aduce un plus orașului și te zbați să lupți împotriva a ceea ar putea fi un minus (petiție prin care se cerea ca Bahmuțeanca să nu fie prezentatoare la Balul Operei)."

Desigur, în urma unui astfel de text, băieții cu ceafa aspră și lată de prin sud și nu numai ar reacționa imediat cu un "Auzi, fă? Ia mai dă-te-n.... cu figurile tale cu tot!" Noi avem însă ceafa un pic mai fină și încercăm să dezbatem toate astea. Nu pentru că le-a scris o tipă oarecare din Cluj, ci pentru că reprezintă într-adevăr un subiect. Eu văd problema în felul următor. Autoarea articolului (Oana) are dreptate până la un punct. Într-adevăr, Ardealul este altceva. Cel puțin față de sud. Mai curat, mai respirabil, mai elevat. Este meritul oamenilor de aici, fie ei localnici de cu cinci generații înainte, fie mutați acum 3 luni. Atenție, așa cum am mai spus: vorbim de procentele majoritare, care inevitabil oferă gradul de confort sau deranj. Sunt și aici maneliști,  pițipoance, cocalari și tâmpiți, dar în număr mult mai mic în masa totală a populației. Oana greșește însă atunci când împarte orașul în localnici și în intruși, care abia după ce vor fi trecut o serie de teste lungi și solicitante vor fi devenit clujeni autentici. Părerea mea: este absolut irelevant cine este sau nu clujean, iar o definiție exactă a acestui concept oricum nu poate fi dată. Contează doar cât de mult îți iubești orașul, oamenii lui, ce faci în interiorul granițelor lui și, eventual, pentru el. Oana se adâncește în greșeală și când începe să dea exemple cu ceea ce, vezi doamne, ar trebui să faci pentru a fi clujean cu adevărat, iar aici alunecă vertiginos spre snobism. În primul rând, ar trebui să-ți fie absolut perpendicular dacă ești "clujean adevărat" conform normelor altuia (mie unuia îmi este). În al doilea rând, cine și de ce ar putea fixa astfel de norme? Până la urmă totul se rezumă la unul dintre comentariile articolului postat de Oana, cel mai bun răspuns în opinia mea. 
Citez din nou:

"Io zic că e o întâmplare că ne naștem într-un loc anume. Adică nu-i ca și când am alege asta. Putem să alegem, însă, locul în care trăim. Ș-apoi, sincer, nu cred că aș ține neapărat să fiu acceptată ca și concetățeană a cuiva care m-ar pune să demonstrez chestii doar pentru că el/ea s-a născut aici, pe când eu am ales să trăiesc aici. Aici = orice loc din lumea asta." 

Excelent spus. La final am câteva întrebări pentru voi. Locuiți și acum în orașul de obârșie? Apropo, care e ăla până urmă? Locul unde te-ai născut? Sau unde ai crescut? Tata, de exemplu, a fost născut conjunctural la Târgoviște, dar are în comun cu acel oraș mai puține lucruri decât am eu cu New York-ul. Cum te prezinți când vine vorba de a-ți etala zonele de proveniență: cu orașul natal sau cu cel unde locuiești acum? E important pentru tine să fii recunoscut ca și bucureștean/clujean/timișorean/ieșean sau muntean/ardelean/bănățean/moldovean autentic? Consideri că există o luptă, mocnită sau vizibilă, între zonele și orașele țării? Crezi că ardelenii și bănățenii, de exemplu, sunt cu nasul mai pe sus și se consideră superiori "țăranilor din alte zone"? Care e locul pe care-l numești acasă? Te-ai rușinat vreodată cu locul tău de proveniență? Consideri că aceia care se mută în orașul "tău" sunt niște intruși și că nu pot fi acceptați ca și concitadini autentici decât după o anumită perioadă?
Vă invit să discutăm pe aceste teme sau măcar să zăboviți puțin cu gândul asupra lor. Încercați să fiți cât mai toleranți și mai relaxați, eu zic că ar cam fi trebuit să depășim de mult faza aia din copilărie cu "tu nu ești de aici, pleacă și joacă-te la blocul tău". Apropo, în New York, 36% dintre locuitori sunt născuți nu în afara orașului, ci chiar în afara Statelor Unite. Și ăsta este doar un exemplu, evident. Până la urmă locuim într-un uriaș sat global, iar mie îmi place tare bucata numită Cluj și mă consider clujean autentic după standardele mele, singurele care contează.

Tuesday, 27 July 2010

Când vremea suge, consumăm filme

  • Deep shit open-minded stuff: The Man from Earth. Am citit păreri extaziate despre acest film, înainte să-l văd. Totul la superlativ, "cel mai tare film ever" sau "vai de mine, nu pot să-mi revin după ce l-am văzut". Eh, hai, nici chiar așa. Astfel de reacții au mai degrabă ăia care care abia acum scot pentru prima dată nasul din Biblie sau din ce au învățat la școală. Este un film bun, fără îndoială, dar să nu exagerăm.
  • Film bunuț: The Ghost Writer. Ewan McGregor, Pierce Brosnan și Kim Cattrall joacă în acest ultim film al lui Polanski. Replica asta e pentru micii snobi care vorbesc despre filme și se întreabă așa, privind peste ochelari: "Ai văzut ultimul film al lui Polanski?"  
  • Pentru mujeres & gays: Sex and the City 2. Desigur, tot cu Kim Cattrall. La ăsta am fost la cinema, cu mama, iar la un moment dat am ațipit. Probabil la fel a pățit și celălalt bărbat care mai era în sală. Mi-au plăcut doar două chestii în filmul ăsta: cadrele introductive cu clădirea Chrysler și atitudinea pe care o afișa Mr.Big. Serialul HBO a fost mult peste cele două filme pentru marele ecran scoase până acum. 
  • Thriller cu acțiunea într-o singură cameră: Exam. Parcă aduce nițel cu Saw, dar nu este nici pe departe atât de violent.
  • Mystery/creepy shit: After Life. Cu Liam Neeson și Christina Ricci (ființa asta parcă e făcută pentru filmele de gen).
  • Thriller de seară banală, cu bolnăviori care se inspiră din Biblie: Horsemen. E cu Dennis Quaid, pe care l-am văzut și-n filme mai bune. Și cu gheișa Ziyi Zhang, frumos exemplar, în ciuda rolului malefic.
Sper să revin cu filme mai bune. Julia Roberts scoate luna viitoare unul cu Javier Bardem. Pare cam sexy combinația, fiți pe fază.

Monday, 26 July 2010

Trista paradă și melodia tribut scrisă de André

Acum câteva zile, după cum probabil știți, 19 tineri au murit iar alți 350 au fost grav răniți în Germania, în cadrul festivalului trance Love Parade. Incidentul a avut loc într-un tunel, se pare că dintr-o eroare crasă de organizare, aproximativ 1.500.000 de participanți fiind ghidați către locul de desfășurare a evenimentului prin acel tunel, unde s-a creat panică din cauza aglomerației excesive.
ATB ar fi trebuit să aibă un DJ set în cadrul festivalului iar în ultimele zile este profund afectat de ce s-a întâmplat acolo. Este de departe cel mai activ și mai interactiv artist pe care îl am pe Facebook, așa că sunt mereu la curent cu activitățile sale. Dacă vreme de o lună m-a amuzat prin felul în care a trăit Cupa Mondială de fotbal, astăzi m-a impresionat prin cuvintele și sunetele de mai jos. Melodia se numește In Love with You.

p.s. Festivalul Love Parade nu va mai avea loc în viitor.

I woke up this morning and still can't get all these horrible pictures out of my head. And as you know me, the best way for me to handle situations like this, is to write a song. So I wrote a little song this morning. I dedicate this song to the victims and their families and I hope this melody can help a little bit in this sad times. I would appreciate, if you could put your pictures behind the song and send post your video here on my facebook or on youtube. 

 

Saturday, 24 July 2010

Supralicitarea relațiilor

Insist pe cuvântul relație din titlu și încep prin a face două mențiuni:
  • puteam folosi persoane în loc de relații, dar intenția nu este de a judeca pe cineva
  • ...ci doar de a clasifica relația, fie ea de iubire, prietenie sau de altă natură. Pentru că, o știm cu toții dar mereu e nevoie să ne amintim, totul este relativ. Există oameni care te adoră, în timp ce alții te detestă și fiecare este îndreptățit, în felul lui, să gândească așa. Tu nu ești bun sau rău prin esență, cool sau uncool, haios sau insipid. Ești doar cum te percepe cel cu care relaționezi. Este un principiu fundamental al lumii relative în care trăim, unde nu putem fi ceva decât în raport cu altceva.
Am vrut să fac lucrurile clare din start, pentru că intenția acestui articol nu este de a-i face pe cei care citesc (și care, eventual, se vor simți cu vreun fly pe căciulă) să se simtă aiurea. Acum hai să vă spun una alta. Avem această nerecomandată tendință de a acorda superlative oamenilor cu care intrăm în contact. Prima impresie contează pentru noi, mult mai mult decât e cazul (personal consider că doar ultima impresie contează, dar în cazul ăsta, desigur, prima trebuie să fie bună, pentru a nu fi și ultima). Ok, mai pe scurt: așezăm diverși oameni pe un piedestal, apoi constatăm că locul lor nu e acolo. Cel puțin nu în relația lor cu noi, așa cum am menționat la început. Iar asta reprezintă o cauză esențială a dezamăgirilor. Omul ăla nu este așa cum credeai tu. Nici nu știi cum e el de fapt și nici nu contează - rămâne doar faptul că el nu e așa cum părea la început, în relația cu tine. Constați că ai supralicitat relația respectivă și că imaginația ta a creat un om care nu exista de fapt. Sau poate fi și "greșeala" lui, dacă la începutul relației s-a comportat într-un anume fel, apoi a schimbat brusc macazul. Un fost coleg mi-a spus mai demult o chestie foarte adevărată: de fiecare dată când intri într-o relație, de orice natură, ai grijă cât de sus setezi ștacheta și gândește-te dacă o vei putea menține mereu la acel nivel. Pentru că dacă nu o menții la fel de sus, cel cu care interacționezi va lua asta drept o involuție a relației sau va considera că tu nu ești ăla care păreai inițial.
Acordă-le timp celor care intră în viața ta. Uneori e nevoie de ani pentru a te lămuri cu adevărat nu cine sunt ei (subliniez iar ideea) ci mai exact cine sunt ei în raport cu tine. Și reține că doar ultima impresie contează. Întreabă-te asta: de câte ori s-a întâmplat să fii dezamăgit de o relație care inițial pornise foarte promițător. Apoi întreabă-te și de câte ori s-a întâmplat exact invers. Fă repede scorul și ține-te bine de relațiile din al doilea exemplu. Sunt rare și, de regulă, devin tot mai solide cu timpul.

În această ordine de idei, ieri am șters mai multe articole de pe acest blog, publicate în ultimii ani. Este prima dată când fac asta, deși s-a întâmplat de mai multe ori deja să nu mă mai regăsesc în anumite texte care vorbeau despre anumite persoane, locuri sau evenimente. De data asta însă, nivelul de falsitate al acelor articole, raportat la cine sunt eu acum și raportat la cine s-au dovedit a fi unele persoane în relația cu mine, era atât de mare, încât pur și simplu nu am vrut să mai fiu asociat cu ele, nici măcar la nivelul arhivei acestui spațiu virtual. Nefiind deloc o decizie impulsivă, ci una luată la rece, după mai bine de un an în care au avut loc diverse interacțiuni, o consider justificată. Am pus punct și merg mai departe, fără niciun resentiment dar și foarte atent cu viitoarele mele supralicitări.

The Temper Trap

Sunt din Australia și au debutat anul trecut cu albumul Conditions, de pe care vă recomand Love Lost, Rest, Sweet Disposition și Science of Fear. Wiki consideră că trupa are un "atmospheric sound, featuring grand guitars set to pulsating rhythms". See for yourselves.

Friday, 23 July 2010

Iubiți animalele, dar folosiți prezervativul

La Cluj ar fi început cică o campanie de sterilizare a câinilor vagabonzi. Cât de plin de frecție este un astfel de demers am tot argumentat și nu o s-o fac iar acum. M-a amuzat însă copios primul comentariu făcut la un articol ce vorbește despre această campanie
"Câinii nu vor să ne fută, vor să ne muște, degeaba-i sterilizați."
Adevărat, nu? E drept că asta ar fi fost spusă inițial de Băsescu se pare.

Sunday, 18 July 2010

New York Movies

Ok, inițial nu mi-am programat să văd o serie de filme trase în New York (bine, la câte se filmează acolo nici n-ar fi o chestie prea random) dar după ce am văzut vreo 3-4, am mai căutat unu', ca să rotunjesc cifra și apoi să vin să vă povestesc despre ele.
  • Remember Me. Fetele care se emoționează la chestia aia numită Twilight ar face bine să nu rateze acest film, în care Robert Pattinson le poate atinge cu adevărat. Foarte fain, cu un final la care spui "Wow!" dar pe care eu l-aș fi oprit cu vreo 2 scene mai devreme, adică exact în momentul când realizezi că...(vedeți voi). Pierce Brosnan și Chris Cooper fac acest film și mai atractiv.
  • The Good Guy. Wall Street, corporatiști, lăcomie și faptul că uneori realizezi că nu asta îți dorești neapărat.
  •  Date Night. O comedie aparant tâmpițică dar care pe alocuri m-a amuzat copios și asta în mare parte datorită lui Steve Carell. Atenție, joacă și Mark Whalberg, Ray Liotta, William Fitchner și...Mila Kunis (aplauze!) - hm, dacă prima mea chitară adevărată a fost botezată Jess, a doua cu siguranță va trebui să se numească Mila -
  • The Taking of Pelham 123. Denzel Washington, John Travolta, James Gandolfini și John Turturro. Teroriști la metrou, the ordinary guy saves the day, clasic story bla bla, dar cu toate astea nu m-a plictisit deloc, din contră. Este un remake al unui film din 1974.
  • My Sassy Girl. Și ăsta tot remake e. Era să renunț după primele scene, îmi amintea de alt film la care am făcut asta, ăla cu nu știu câte zile de vară, boy meets girl and shit. Era să renunț iar când am văzut cât de deraiat era personajul principal (adică ea), genul căruia îi spui pa după prima întâlnire, fără să-i mai acorzi o nouă șansă. Până la urmă am rezistat până la final și hai să spunem că a meritat, deși povestea este, desigur, trasă de păr. Dar...se întâmplă în New York!
 Apropo, tot acolo a fost tras și Cop Out. Cu Bruce Willis, prilej pentru cei care au crescut cu Die Hard, așa ca mine, și cu "yipee ka yey motherfuckers" să devină nostalgici și interesați de orice film cu Bruce în rol de copoi. Am renunțat însă la această comedioară jenibilă după maxim 30 de minute. Don't try this at home...and especially not in a cinema.

Heartbreak Warfare

De bine ce mă plângeam că n-am mai descoperit muzici faine. Aseară mă plimbam prin New York cu ajutorul unui film și m-a lovit piesa asta, aflată pe coloana sonoră. Am aflat că John Mayer, acest dude cu look de new kid on the block mai degrabă, decât de chitarist, a debutat cu rock acustic și ulterior s-a dat pe blues, ajungând să cânte chiar împreună cu maestrul Clapton. E de urmărit.

Friday, 16 July 2010

Summertime and DJ's

A trecut ceva vremede când n-a mai apărut muzică nouă plăcută auzului meu. Noroc cu Chicane, al doilea DJ în topul preferințelor mele. Luna viitoare el va lansa un nou album, Giants, material precedat azi de apariția primului single oficial, Middle Distance Runner. ATB, dupa ce m-a distrat o lună întreagă prin modul în care a trăit Mondialul de fotbal (și) pe Facebook, se pare că lucrează și el la un disc nou. Până una alta a scos un clip jucăuș.
E vară și acești domni se adaptează bine momentului.

Tuesday, 13 July 2010

Spirituality Outside the Box

Vreme de milenii am fost învățați să luăm de-a gata scrierile unora și ideile mai multor instituții care au ascuns  omenirii adevăruri fundamentale. Am fost ținuți în frică, ni s-a povestit despre un Dumnezeu mânios și răzbunător și despre un loc al eternei condamnări, numit Iadul. Asta în timp ce sufletul nostru știe, în adâncul său, că dragostea și perfecțiunea universală, numită Dumnezeu sau oricum doriți, nu-și poate condamna propria creație. Răul, opus binelui, este doar o noțiune relativă inventată de om, la fel cum frica este opusul dragostei (nu, nu ura este). Rareori sau deloc ne ascultăm sufletul, preferând să luăm literă de lege învățăturile religiei, în numele căreia oamenii se omoară de când lumea, pe principiul "Dumnezeul meu e mai bun decât Dumnezeul tău". Am aflat azi, din excelentul interviu pe care vi-l prezint mai jos, că Papa Ioan Paul al II-lea însuși a declarat la un moment dat că nu există Iad, cel puțin nu așa cum ni-l imaginăm noi. Singura reprezentare care se apropie de noțiunea de Iad este acea stare în care te simți separat de Dumnezeu. Acest Papă a fost cu siguranță unul dintre importanții mesageri ai Apocalipsei, care, așa cum am mai spus aici pe blog, nu înseamnă nicidecum un cataclism planetar, ci apariția unei noi lumi, ghidată de principii spirituale care au fost ascunse omenirii vreme de milenii.
An Apocalypse (Greek: Ἀποκάλυψις Apokálypsis; "lifting of the veil" or "revelation") is a disclosure of something hidden from the majority of mankind in an era dominated by falsehood and misconception, i.e. the veil to be lifted.
Această idee, a non-existenței iadului, dar și multe altele (prea bune pentru a fi adevărate, ar spune mintea noastră îndoctrinată cu ideile manipulante ale altora) sunt explicate de Neale Donald Walsch. Nu trebuie să-l credeți pe cuvânt (apropo, noi credem religiile pe cuvânt) ci doar să vă căutați propriul adevăr. Dar atenție, asta se face cu sufletul, nicidecum cu mintea. Sufletul a fost și va fi etern, cunoaște toate răspunsurile universale, în timp ce mintea este doar o unealtă care preia informațiile oferite de alții și își formulează concluzii niciodată 100% obiective. Așa că întrebarea nu este "Ce gândiți despre asta?" ci "Ce simțiți despre asta?"

Monday, 12 July 2010

Noul local și vechea chitară

Am fost azi să iau prânzul cu o colegă și am ales Lunch Box, noul local de pe Bd. 21 Dec. Foarte curățel, mâncare bună și ieftină, cu autoservire. Pare locul perfect pentru dejunul corporatiștilor. E drept, am fost dezamăgiți de porumbul (ne)fiert și de frappe-uri, dar i-am dat totuși notă de trecere. Colega mi-a cumpărat cu această ocazie vechea chitară, de care mă despart oarecum melancolic, după 11 ani. Dar mi-am propus să-i ofer o nouă soră lui Jess în curând, probabil o afro-americană din familia lu' Fender.

Sunday, 11 July 2010

Furia roșie (sau cea mai frumoasă generație de când mă uit la fotbal)

Este generația catalanilor Xavi, Iniesta, Pedro, Puyol, Piqué, Busquets și (mai nou) Villa, dar și a colegilor lor de la Real, Casillas (superbă izbucnirea lui în lacrimi la final), Sergio Ramos și Xabi Alonso. Este generația minune a lui Torres, Cesc Fabregas și a tuturor celor care fac fotbal în mod profesionist și organizat. Este același nucleu care a câștigat UEFA Champions League în 2006 și în 2009, Campionatul European în 2008 și, iată, Cupa Mondială în 2010. De când mă uit la fotbal doar Franța a mai izbutit dubla Mondial-Euro (1998-2000), dar consider performanța de acum a Spaniei ca fiind mai mare, pentru că exprimă o ascensiune, un trofeu mare urmat de unul și mai mare. Sunt cei care au inventat și perfecționat deja celebrul tiki-taka (pe care mi l-aș dori prezentat și analizat în profunzime la emisiunile sportive, în locul vuvuzelelor și caracatițelor), o morișcă de pase care avansează metru cu metru până-n poartă, dar și un pressing sufocant care macină adversarul.
Bravo Spania! Cine ar fi crezut, după ce ai debutat cu o înfrângere în fața Elveției? Ai salvat un Mondial poate nu așa spectaculos cum am fi vrut. Un Mondial care, cu siguranță, nu a fost al niciunei vedete ce a fost prezentată pompos prin reclame sau media, înainte de startul competiției. C.Ronaldo, Rooney, Kaka, Ribery, Cannavaro, Drogba, Eto'o și chiar Messi - niciunul nu a contat. S-a răspuns la întrebarea: cine va triumfa, Barca fără Messi sau Messi fără Barca? Triumful a fost al celor care știu să facă echipă și joacă doar pe teren, mai puțin în reclame sau în tabloide. Lor le aparține acest Mondial, în cea mai mare parte, dar personal felicit și:
  • Olanda, pentru parcursul impecabil din ultimii ani, nu doar de la Mondial (pe care-l încheie, în mod paradoxal, fără înfrângere în 90 de minute)
  • Germania, pentru locul 3 obținut cu o echipă de puști și pentru victoriile spectaculoase de la acest turneu
  • Uruguay, poate cea mai plăcută surpriză, cu minunatul Forlan (ales cel mai bun jucător al turneului!) și pentru cel mai frumos meci al Mondialului din punctul meu de vedere, cel cu Ghana, deci:
  • Ghana, pentru că a fost la doar o secundă și 3 cm de a deveni prima semifinalistă africană din istorie (eliminarea ei de la Mondial seamănă cu cea a României din '94)
  • amicii de pe Facebook, cu care am comentat toate meciurile în timp real și nu numai (nu vă așteptați să vă bag lângă echipe, nu?)
La capitolul bile negre, aș menționa:
  • comentariul celor de la TVR, care scade cu multe procente spectaculozitatea unui meci (de aia m-am uitat deseori pe net la meciuri, pe un site unde îți puteai alege comentariul în diverse limbi sau chiar niciun comentariu). Imediat după ultimul fluier al finalei, ăștia de la TVR au băgat reclame. E ca și cum îți dai drumul, te întorci cu spatele și te culci. Pe net am avut ocazia să mă mai giugiulesc la cald cu partenerul, adică să văd imaginile bucuriei spaniolilor.
  • o spectaculozitate sub așteptări a meciurilor, în general
  • fițele și prostul gust al vedetelor umflate (vezi C.Ronaldo)
  • site-urile românești, așa-zise de sport, care pe tot parcursul Mondialului aveau headlines cu pseudo-știri din Liga I
Apropo, la asta ne întoarcem în curând. La Liga I, vă era dor? Bine, nu ne obligă nimeni. Putem aștepta Champions League și campionatele adevărate din Europa. La toamnă  încep preliminariile pentru Euro 2012, dar eu sunt desensibilizat de orice sentiment național, așa cum de ceva vreme l-am pierdut și pe cel stelist. Prefer să fiu cucerit prin valoare și frumusețe, așa cum este Furia Roja, nu să fiu obligat să țin cu România doar dintr-o pornire patriotică. Enhorabuena España!

Monday, 5 July 2010

Românașul mioritic și eternele lui priorități

Ați remarcat ce se întâmplă de fiecare dată când o anume problemă ce necesită rezolvare imediată (preferabil) este adusă în discuție la un talk-show, pe un forum, pe Facebook sau aiurea? Se va găsi inevitabil un înțelept care, crede el, are setate foarte bine prioritățile societății și îți va băga un "De asta ne arde nouă acum?! Asta ne trebuie?!". Putem exemplifica: dacă vrei să dispară câinii vagabonzi, ar trebui să te gândești întâi la infrastructură, dacă vrei reducerea cocalarilor, a maneliștilor și a prostului gust în general, ai face bine să te gândești la situația din sănătate, dacă te iei de mizeria de pe străzi, ar trebui mai degrabă să protestezi împotriva reducerii salariilor bugetarilor. Și tot așa. 
Românașul nostru mioritic nu rezolvă niciodată problema "asta", care-i bate în ochi, pentru că întotdeauna e "alta" mai mare care trebuie rezolvată. Și uite asa, pierzându-ne în stabilirea priorităților, de fapt doar o mască a incapacității noastre de a dori sa schimbăm ceva cu adevărat, ne învârtim în cercuri și doar vorbim și doar ne comportăm așa cum o facem de multe generații îndobitocite încoace. Pentru că, până la urmă, merge și-așa, nu?

Sunday, 4 July 2010

Acum este și regele ierbii

Avem privilegiul de a fi contemporani cu cel mai mare tenisman din istorie, Roger Federer. L-am putut admira în direct ani de zile și încă o mai putem face. Rămâi însă cel mai bun doar până când, inevitabil și dependent doar de timp, altcineva îți ia locul, prilej pentru noi de a ne încânta din nou. Pe Rafa Nadal, probabil cel mai bun jucător pe zgură din istorie, care tocmai a cucerit Wimbledon-ul după ce acum o lună triumfase și la Roland Garros, îl despart 5 ani și 8 turnee de Grand Slam de marele Roger. Eu zic că-l poate depăși și, până una alta, îi doresc ca peste 2 luni să câștige și singurul turneu major pe care nu-l are în palmares, US Open-ul de la Flushing Meadows, pe o arenă pe care am admirat-o din exterior și despre care v-am mai povestit aici. Vamos Rafa!

Le pasă de tiraj, poate că mult prea mult

Sunt un cititor fidel Gsp de mulți ani. În fiecare dimineață, în drum spre lucru sau spre altundeva, mirosul proaspăt de ziar și muzica la căști constituie una dintre plăcerile mele matinale din care e bine să nu mă întrerupi. Deși nu sunt de acord cu mai multe chestii făcute de acest ziar, i-am rămas devotat în special datorită editorialiștilor, cum ar fi Tolontan, Ioanițoaia, Geambașu, Georgescu, Vochin, Fornade sau Maria Andrieș. Am început însă să mă gândesc că nu mai are sens să le dau ăstora câteva zeci de lei pe lună, pentru că grotescul la care a ajuns acest trust (mă refer acum în special la site-ul gsp.ro și la postul Gsp TV) a depășit de mult orice suportabilitate pentru mine.
  • În plin campionat mondial de fotbal, știrile headline de pe gsp.ro au fost în permanență despre campionatul intern, de fapt despre aceleași personaje giboniene: borci, turci, porumboi, mititei și, desigur, căpitanul lor, eternul becali. Halucinant!
  • La Gsp TV, după un meci de campionat mondial cum a fost Germania - Argentina, cel sunat să comenteze a fost Porumboiu, urmat apoi de Becali, care a intrat și l-a înjurat în direct, motiv pentru acest trust de amatori plătiți (de Becali, desigur) să facă o știre din asta. Două amendamente am aici. Radu Naum a decăzut într-un mod scabros de când apare la Gsp TV, față de editorialistul și comentatorul care era. Și încă o chestie, pentru jurnalișii lui pește: a refula = a înăbuși în interior anumite porniri. A defula (termenul pe care ar fi trebuit să-l folosiți) = a descărca acele porniri, a te manifesta. Este o greșeală întâlnită atât de des încât nu mai o suport. Consultați un dicționar, lăbarilor.
Am dat cele două exemple pentru faptul că sunt extrem de reprezentative. Știrile prezentate de acest trust media sunt, în marea lor majoritate, de o imbecilitate care nu-ți mai permite ție, potențial consumator, să dorești s-o mai faci, pentru că deja nu te-ai mai simți bine cu tine însuți. Pseudo-articolele despre președinții de club care se înjură între ei, despre glumițele manelistice dintre fotbaliști (katerink, frate!), șabloanele clasice debitate pe la interviuri etc. nu pot fi adresate decât cocalarilor, doar ei pot fi satisfăcuți cu așa ceva. "Ia, ce-a mai zis Gigi, bă? Hăhăhăhăhăhăhă!" Iar procentul acestor cretinoizi, în masa totală a populației României, este devastator. Altfel gesepiștii nu ar marșa pe genul ăsta de subiecte. Asta se vinde, asta dau, totul pe fondul ipocriziei fără margini a acelui slogan cu care fac paradă: "Ne pasă de sport, poate că mult prea mult".
N-ai ce face, decât să schimbi canalul, să renunți la ziar, să-i citești doar pe editorialiști eventual, iar în rest să-ți ocupi timpul cu altceva.

Friday, 2 July 2010

Little Gods

Iată că s-a născut și prima piesă compusă cu Jess. Mai întâi ca o armonie apărută pe loc, apoi ca versuri, în mai multe etape, dintre care pot menționa un drum pe tren spre Ploiești și o pană de curent la Cluj. Este prima mea creație de inspirație New Age, care vorbește despre evadarea din stereotipiile false cu care am fost învățați încă din fașă, de către religie sau de societate în general. Am aflat și cred că suntem una cu puterea divină, oricum am vrea s-o numim, că suntem doar diviziuni ale acesteia, dar la fel de perfecte, iar faptul că nu ne simțim așa este doar consecința ambalajului trupesc și al lumii relative și mai mult sau mai puțin iluzorii în care trăim. Dincolo de noi, la scară universală, se petrec lucruri mult mai ample și nimeni nu pierde, există doar happy-end, impropriu spus și așa, pentru că nu există un sfârșit. Iar tot ce este de știut noi știm deja, viața e doar un proces de reamintire, a ceea ce sufletul tău a cunoscut dintotdeauna, nicidecum un proces de învățare.
Am metaforizat această evadare din fizicul banal prin acea întâlnire cu o anume ea, care te ia și te duce într-un alt loc. Poate că sunt prea profund și poate că interpretez și compun ca dracu' (care apropo, cică nu există și este doar o invenție a oamenilor) dar sper să-mi dați notă de trecere pentru efort și mai ales pentru că încerc să vă fac descoperiți propriul vostru adevăr. O să spuneți "Bine bine, da' cum să fac asta?" Normal, în domeniul spiritual, orice ai citi, orice ai auzi și orice ai vedea, nu ar constitui o dovadă de netăgăduit. Așa că trebuie să simți, nu să gândești, nu să interpretezi. Nu învăța, adu-ți aminte. Caută răspunsul în suflet, el există de când lumea și va exista la infinit, nu este doar o creație adiacentă fecundării unui ovul. Sufletul preia trupul, nu invers. Mintea umană reacționează doar sub impulsul stimulului exterior, fizic, al lumii relative, preia doar informații care îi sunt oferite de alții, iar concluziile pe care le formează nu sunt niciodată 100% proprii, pentru că inputul este mereu al altcuiva, al religiei, al societății, al celor cu care interacționezi și tot așa.
E ca în muzică, exact cum spunea de curând o prietenă: when in doubt, follow the drums! În cazul nostru, ia-te după ce-ți spune inima care ticăie, sau, mai precis, sufletul.

Went out tonight, stars shinin' bright, everythin' alright
Then I saw you, like a twist of fate, right
Thought I just might ask you for a ride instead of a light
Would've been so cheap, would've been too shy, sigh

This town gets crowded at night
People lose it and fight

In need for a break you don't hit the brake
Just speed up to that final take where we're all free'n'high
Remember how we used to play little Gods
Then we knew we are indeed, that's how we really did succeed

This world gets crazy sometimes
People looking for rhymes
But stakes got higher, my friend
There's no losing nor end

All that we were, all that we are, whatever we shall ever be
Been there all along, strong
All that we know, all that we learn, all the magic we create
Nothing to do with fate, mate

This world gets crazy sometimes
People looking for rhymes
But stakes got higher, my friend
There's no losing nor end
It just gets better

Ca și cum căldura scoate cerșetorii din noi

Azi am dat o fugă rapidă în oraș. Am vrut să fie scurtă numai din cauza căldurii, care iată că ne-a lovit, după ce am invocat-o atâta vreme. Mai întâi am fost la librăria Gaudeamus, cu care am căzut de acord să-mi livreze cartea, apoi câțiva zeci de metri mai încolo, la magazinul Play, unde am cumpărat un set noi de corzi (uf, pardon, coarde), pentru vechea mea chitară verde, pe care o vând unei foste colege. Mi-am aruncat un ochi și la instrumente - Jess rămâne mai frumoasă decât tot ce văd pe acolo. 
Apoi am făcut ce doream de mult, anume să stau la o cafea în timp ce-mi citesc ziarul, la una dintre terasele acelea din stradă, din zona Pieții Muzeului. Se pare însă că nu mi-am ales bine momentul. La masa de lângă mine erau niște unguri tineri care vorbeau tare, prea tare. N-am nimic cu nația ungurească, chiar nu, am însă cu ăia care aleg să iasă în evidență și să polueze fonic, indiferent de nația lor. Ce m-a enervat însă și mai tare a fost faptul că, vreme de vreo 20 de minute cât am stat acolo, nu mai puțin de 3 aurolaci au venit să-mi ceară nu bani, atenție, ci țigări. Ultima (era femeie) chiar s-a apucat să strângă mucurile de țigară din scrumierele de pe mese. Wtf man! Chiar nu la asta mă așteptam de la o terasă pe care mi-o închipuiam cu iz occidentalo-medieval, pe o alee unde un tip cânta la flaut și unde, în general, te simți într-o altă țară, nicidecum în România aurolacilor care te agasează. Și cerșitul ăsta trebuie să aibă o decență, o limită în care să nu-l calci pe bătături pe posibilul tău ofertant. Pune-te într-un colț de stradă și stai cu mâna intinsă, dar nu da buzna peste mine și nu-mi intra în spațiul personal că atunci chiar nu primești nimic (cel puțin nu de la mine).
Când mă apropiam de casă am dat nas în nas cu vecinul iritant. Îl știți, e ăla care pe care fiecare dintre voi îl are. E vecinul pe care de fiecare dată îl eviți și te faci că nu-l vezi, mai ales dacă e genul vorbăreț și mai prietenos decât e cazul, care te oprește să dați mâna & shit. Cred că specia asta se distribuie uniform: câte 1-2 exemplare la fiecare scară de bloc sau alee de case. Ei bine, vecinul ăsta al meu e un pensionar cam deraiat, care anul trecut îmi ceruse cu tupeu să-i dau niște bani. Azi a repetat acea inițiativă, de data asta fiind mai explicit și specificând și de ce sumă avea nevoie. 
Desigur, primul meu impuls în astfel de cazuri este să răspund agresiv și uneori chiar o fac. Alteori mă fac că nu aud. Foarte rar chiar dau bani cuiva, mai ales după ce am văzut Filantropica. Sunt vreo 3 aspecte de luat în calcul aici. Primul este cel cinic-agresiv ("nu-ți dau nimic, dispari în soarele mă'tii"), al doilea este cel omenos (îi dai bani, țigări, whatever), aspect care are de regulă două motivații (chiar îți pasă de celălalt sau te simți bine cu tine însuți făcând pe omenosul) și mai este o latură foarte profundă, în care eu chiar cred dar pe care nu reușesc încă s-o aplic. Religia (și chiar New Age-ul) te învață că unde dai, de acolo primești. Chestia asta se explică foarte simplu, la un nivel logico-spiritual: noi toți suntem unul, un imens suflet universal dar individualizat, deci dacă dai cuiva îți dai practic ție. Și mai exact dacă vreți: când vrei să atragi/experimentezi ceva în viața ta, ceva ce ai impresia că de fapt n-ai, începe prin a oferi respectivul lucru. Oferind, transmiți Universului că tu chiar ai acel lucru, iar acest lucru se va reflecta perfect in viața ta. Dacă vrei dragoste, oferă altora dragoste și atenție, dacă vrei bani, ajută-i pe alții cu bani (împrumută prietenii sau dă bani cerșetorilor, că tot vorbeam de asta), dacă vrei înțelepciune, fii înțelepciune și oferă asta altora, dă-le sfaturi și tot așa. Exact așa se explică celebra zicere "de unde dai, Dumnezeu îți dă". Este un sistem perfect, pe care nu-l poți fenta sau ignora. Opusul acestei idei funcționează la fel de bine și am mai dat acest exemplu: dacă ai impresia că n-ai bani și te zgârcești cumpărând numai ce-i mai ieftin, niciodată nu vei avea mai mult și vei trăi exact experiența pe care o manifești: ești sărac și atât îți permiți. Dacă ai impresia că ești gras și cumperi numai produse fără grăsime, nu vei slăbi prea curând, pentru că tu afirmi "Sunt gras", iar răspunsul pe care-l primești este exact ca-n oglindă.
Iată unde am ajuns, plecând de la niște amărâți care cerșeau țigări, azi prin centrul Clujului. Eu  însă chiar cred în treburile astea dar iată că încă n-am puterea să-mi depășesc condiția umană, șutând în plopi frecventele centrări la cap pe care le primesc de undeva de sus.